Montată cu ani în urmă în regia lui Cristian Mihăilescu şi scenografia Vioricăi Petrovici, capodopera verdiană Otello a fost reluată acum, la Teatrul Naţional de Operă şi Balet de la Constanţa. De această dată, asistent de regie este Lucia Cicoară-Drăgan care, cândva, a cântat ea însăşi rolul Emilia, dar în producţia Operei bucureştene, lucrul "din interior" cu reputatul maestru Jean Rânzescu reprezentând o experienţă pe care de această dată a încercat să o valorifice în altă postură, dorind să dinamizeze mişcarea scenică. Chiar dacă am remarcat câteva stereotipii în gesturi şi atitudini sau neconcordanţe în relaţia dintre interpreţi, imaginea de ansamblu este reuşită, în decorul unic sugestiv şi costume frumoase, elegante şi bogat colorate, iar acţiunea curge cu destul firesc, ceea ce este esenţial pentru publicul care poate descoperă pentru prima oară povestea Maurului.

Dacă dirijorul Gheorghe Stanciu a revenit la pupitru, abordând, ca şi la premiera din 11 mai 1996, complexa partitură, distribuţia - exceptându-l pe basul Constantin Acsinte (de această dată în rolul Lodovico) - a fost diferită dar, ca şi atunci, cu solişti invitaţi să susţină personajele Otello şi Iago. Seara a avut o cotă sporită de interes şi pentru că îndrăgitul Alfredo Pascu (de la Teatrul de Operetă) debuta în rolul titular - o tentaţie irezistibilă pentru orice tenor care, trecând de la lucrările destinate glasurilor lirice, se îndreaptă, cu timpul, către cele spinto-dramatice.

În rolul titular, Alfredo Pascu

După ce a apărut în Cavalleria rusticana sau Paiaţe (de curând apărând în ambele opere chiar în aceeaşi seară, performanţă la care puţini solişti s-au încumetat de-a lungul vremii), a "atacat" infernalul rol Otello, extrem de solicitant şi prin scriitura dificilă şi prin prezenţa aproape permanentă a personajului în scenă. Intrarea sa în primul act şi apoi duetul cu Desdemona au convins spectatorii, care umpleau până la refuz sala teatrului, că Alfredo Pascu (foto) are şi vocea adecvată, şi siguranţa şi prestanţa necesare unui erou de asemenea anvergură, stârnind aplauze deplin meritate. Din păcate, o viroză care "ameninţa" încă din timpul repetiţiilor (şi pentru că în scenă este un curent teribil şi pentru că vântul bate la Constanţa parcă mai puternic decât în alte locuri) şi-a făcut simţite consecinţele începând din actul II, afectându-i acutul, deşi registrul mediu şi-a păstrat generozitatea, timbrul său frumos reliefându-se pregnant în multe momente; capacitatea de a escalada problemele cauzate tocmai de faptul că vocea nu-i mai "răspundea" pe întreg ambitusul, a condus, în ultimul act, la o rezolvare abilă a situaţiei, aşa încât, trecând peste stresul unor asemenea neplăceri, a fost aplaudat îndelung de spectatorii care, în semn de respect pentru efortul şi puterea sa (şi în plan psihic) de a contura, până la sfârşit, un Otello onest, s-au ridicat în picioare.

Solişti, roluri...

Un alt oaspete - baritonul Ştefan Ignat (de la Opera Naţională) - a întrupat rolul Iago pe coordonatele deja bine ştiute ale manierei sale de cânt, incisiv, aspru, cu dorinţa evidentă de a etala o voce "neagră". Surprinzătoare a fost însă utilizarea unei (mereu aceeaşi) atitudini umil-insinuantă în dialogul cu oricare dintre personaje, departe de orgoliul diabolic (exprimat în arie şi în întreaga intrigă pe care o ţese din prima clipă) şi chiar de statutul său de oştean care, de fapt, îi conferă eroului tocmai trăsături trufaşe şi agresive.

Soprana Elena Rotari, aducând experienţa unor roluri diverse realizate pe acea scenă, a fost o Desdemona poate mai voluntară faţă de imaginea diafană creionată prin tradiţie; poate aş fi sperat un plus de rafinament şi o paletă coloristică mai bogată în abordarea vocală destul de uniformă în primele trei acte, dar Aria salciei şi Ave Maria din final au recompensat din plin toate aceste aşteptări ce păreau în van, dovedind potenţialul de care dispune solista, deci posibilitatea de a extinde acea sensibilitate asupra întregului demers interpretativ înlăturând, poate, şi acea senzaţie de "voce creaţă" cvasi-permanentă.

L-am reascultat cu plăcere pe tânărul tenor Doru Iftene, un Cassio bine susţinut în special sub aspectul cântului, am apreciat modul în care Lucia Mihalache a evoluat în Emilia, întreaga distribuţie încercând să se ridice la nivelul unei producţii mult aşteptate. Corul, deşi mult redus (au rămas doar 4 tenori!…) deci greu de omogenizat (maestru de cor Adrian Stanache) a parcurs corect secvenţele de o frumuseţe ce nu poate fi pusă în valoare decât cu o implicare şi participare mult mai pregnantă decât apatia din acea seară, aspect remarcat şi în intervenţiile dansante (coregrafia Rodica Raicu-Uretu) destul de nesincronizate şi "de serviciu", în timp ce orchestra a sunat adesea neaşteptat de bine, cu acurateţe şi aplomb, sub bagheta unui dirijor care, pe lângă experienţă, are şi nerv şi rigoare şi ştie ce să "ceară" ansamblului.

De ce în viziunea regizorală Iago o ucide pe Emilia, iar acesta este răpus de Otello, mărind astfel numărul "morţilor" gândit de Shakespeare şi preluat ca atare de Verdi, nu am înţeles nici la premieră, nici acum, la reluare, dar important este faptul că Teatrul liric din Constanţa a reinclus în repertoriu o creaţie de referinţă a genului, care cu siguranţă va face în continuare săli pline, pentru că spectacolul este agreabil, iar muzica verdiană întotdeauna îndrăgită de melomanii de orice vârstă.