Arhivă : Cronici
Înapoi
Despre cum un costum în loc de frac și degajare în loc de autoritate absolută nu înseamnă că nu ești un bun dirijor

Frac sau bluză neagră foarte lungă sunt hainele pe care le-am văzut îndeobște la dirijori. Canadianul Charles Olivieri-Munroe a apărut în seara de joi, 10 februarie 2011, încrezător, zâmbitor și încântat să se afle la Ateneul Român, într-un costum gri la care asortase o cravată roșie. Și nu știu dacă dirijorul sau programul să fi fost de vină pentru faptul că această cronică a fost scrisă cu carnețelul pe genunchi, înghesuită pe scară, lângă o colegă de facultate care-și ținea în brațe copilașul de trei ani.
Prima lucrare din program - Simfonia nr. 32 în Sol major de Mozart, acel Mozart pe care era invidios Salieri în filmul lui Milos Forman: simplu, corect, luminos, cald, tipic clasic, aproape previzibil - strălucitor și genial.
A urmat Concertul nr. 2 în do minor pentru pian de Serghei Rahmaninov; Mihai Ungureanu i-a dat o calitate mai degrabă barocă în sensul unei interpretări reținute, prea telurice. S-ar fi simțit nevoia fie unei mai mari suavități fie unei mai mari puteri de a imagina starea de taiga, l-aș asculta însă cu plăcere pe Mihai Ungureanu într-un concert din curentul clasic.
Dacă mă uimea inventivitatea lui Saint-Saens în Concertul nr. 2 pentru pian ascultat tot la Ateneu în urmă cu două săptămâni, găsesc că Rahmaninov a știut secretul celei mai ușoare rețete pentru compunerea unui hit: simplitatea și temele clare cu câteva note, foarte puține, o melodie scurtă, perfectă însă, câteva sunete care-ți deschid urechea și sufletul, pe care le fredonezi multă vreme după ce ai plecat acasă de la concert.
În final - Simfonia 1 de Carl Nielsen, un Nielsen clasic fără să fie "a la maniere de...", fără să imite sau să împrumute formule ritmice ori melodice, întru totul original și autentic.
Clar, o orchestră cântă așa cum i se dirijează, dar nu reacționează doar la gesturile care îi comandă, ci și la personalitatea celui din fața ei. La fel de clar, instrumentul lui Charles Olivieri-Munroe este orchestra. Foarte expresiv pe stilul occidental, de relație simultană cu muzica pe care o dirijează și cu muzicienii care o fac și cărora le zâmbea, Olivieri-Munroe cere mult, se agită, indică tot ce trebuie făcut, desenează notele în aer, tremură, se distanțează indiferent, temperează, domină - trăiește, cum s-ar spune, muzica. S-a bucurat de aplauzele noastre - date și de Ionuț Cibotariu, câștigătorul premiului al II-lea și al premiului special la Concursul Național de Pian înscris în Zilele Lipatti, organizate în noiembrie trecut de Radio România Muzical; s-a bucurat și, la fel cum a ridicat orchestra pe partide pentru a fi aplaudată, ne-a "ridicat" și pe noi, pe sectoare, prin gesturi similare, pentru a ne mulțumi.