Un recital Chopin atipic, dar în sensul excepţional al termenului; a contrazis cele mai multe dintre aşteptările obişnuite legate de muzica autorului romantic polonez, dar a făcut asta într-un mod memorabil! Îl puteai fie iubi, fie urî pe Pogorelic, în dimineaţa zilei de duminică, 24 octombrie 2010; eu încep spunându-vă că nu am avut cum să-l urăsc!

În rezumat, Ivo Pogorelic a pledat pentru un Chopin cu totul diferit de acea experienţă sonoră pur agreabilă, lejer liric-melancolică pe care şi-a asociat-o, în timp; în orice caz, pentru Pogorelic, Frédéric Chopin s-a situat, în acel recital, la ani lumină de reprezentarea romanţioasă, uşor frivolă chiar, căreia i-au fost şi îi sunt încă fideli numeroşi interpreţi.

Reîntorcându-ne în timp cu 30 de ani, să reamintim că, în 1980, Pogorelic devenea faimos, ca pianist, printr-un aparent usturător eşec: nu era admis în finala Concursului Internaţional "Frédéric Chopin" de la Varşovia, fapt ce a determinat violenta reacţie a Marthei Argerich şi a lui Nikita Magaloff, care au părăsit atunci juriul; Martha Argerich l-a considerat pe Pogorelic drept "un geniu, un poet sublim al pianului", evident neînţeles atunci şi sancţionat ca atare.

Nonconformismul artistului este astăzi marcă personală, dar acest aspect poate că îi dăunează în chiar zona pe care Ivo Pogorelic o socoteşte ca fiind esenţială: cea a mesajului demersului său muzical, umbrit de faima propriei excentricităţi.

Pogorelic a ales, pentru recitalul de la Bucureşti, un program Chopin cu pagini puţin cântate şi probabil necunoscute publicului bucureştean, de vreme ce acesta nu a avut nicio reacţie la finalul lor (cu o excepţie, cred): Nocturnele op. 62 nr.2, op. 55 nr.2, Poloneza op. 40 nr.2 şi, la final, Sonata nr.3 op. 58; un program al discreţiei interiorizat-confesive transformat de Pogorelic într-o prelegere de filosofie, într-un spectacol de reflecţii pe teme grave, redate în spectrul mai degrabă întunecat al limbajului muzical. Viziunea lui Pogorelic este sumbră, distantă, cerebrală, dar perfect coerentă în aceste date, lăsând doar rar să se întrevadă raze de lumină care, însă, nu par să fie nicidecum raze de speranţă; iar optimismul, exuberanţa, exaltarea au fost în mod sigur notele care ar fi putut entuziasma auditoriul, accente pe care Pogorelic nu şi le-a dorit pentru că, aşa cum spunea în interviul pe care ni l-a acordat, el nu serveşte publicul, fiindu-i dator doar compozitorului.

Din punct de vedere pianistic, recitalul său a fost, dacă mai era cazul s-o spunem, strălucita demonstraţie a unui Mare Maestru al claviaturii; preferă nuanţele întunecate, intime, estompate, dar ce capacitate are să nuanţeze în acest spectru! Şi ce abilităţi de politimbralitate arată că posedă, de rafinament expresiv.

Da, a fost un Chopin nonconformist în sensul în care poate ne-am obişnuit dar memorabil, interpretat cu mijloace aproape impresioniste, cu numeroase licenţe pe care Ivo Pogorelic şi le-a asumat, aşa cum îşi asumă aura de rebel al claviaturii încă de la începutul carierei sale. Şi, dacă pentru dumneavoastră a asculta un recital Chopin înseamnă să căutaţi şi altceva, cu totul altceva decât ceea ce ştiaţi deja din nenumăratele imprimări preferate cu opera artistului polonez, probabil că i-aţi fi rămas recunoscători lui Ivo Pogorelic duminică, 24 octombrie, fie şi numai pentru originalitatea de a găsi un drum nou, şi nu tocmai comod, de a cânta muzica lui Frédéric Chopin.

Pogorelic înseamnă, oricum, un motiv de a aplauda un artist de categorie grea care a ales să înoate uneori - sau cel mai adesea - împotriva curentului. Am beneficiat de o invitaţie pentru a participa la recitalul său, însă dacă va reveni la Bucureşti, va fi oricând onoarea mea să plătesc un bilet pentru a-l reasculta pe Ivo Pogorelic.