Cecilia Bartoli a sondat repertoriul bel canto cu prilejul realizării CD-ului şi DVD-ului Maria - omagii aduse Mariei Malibran, apărute în 2007 - şi a aprofundat apoi două dintre rolurile titulare belliniene reluându-le integral: Somnambula - într-o înregistrare de studio din 2008 - şi Norma, foarte recent, în două concerte susţinute la Dortmund pe 29 iunie şi pe 1 iulie 2010, ultimul fiind cel la care am asistat.

Cu totul particulară şi - în contextul oferit la Konzerthaus din Dortmund - foarte convingătoare, Cecilia Bartoli a fost o Norma camerală, retro, învăluită într-o sonoritate barocă; deoarece acompaniamentul orchestral a fost susţinut pe instrumente de epocă de către excepţionala formaţie germană Balthasar Neumann dirijată cu măiestrie de fondatorul ei, Thomas Hengelbrock. De menţionat, de asemenea, impecabila prestaţie a Corului "Balthasar Neumann", dar şi a soliştilor care au completat distribuţia; profesionişti de înaltă clasă precum Michele Pertusi - bas italian de notorietate ales pentru rolul Oroveso, John Osborn - tenor american în ascensiune, un Pollione di grazia cu timbru agreabil şi o perfectă stăpânire a stilului bel canto, sau Rebeca Olvera, tânără interpretă mexicană care a cântat rolul Adalgisa - atribuit de regulă mezzo-sopranelor - cu o voce diafană, de soprană lirico-lejeră.

Având asemenea parteneri, beneficiind în plus şi de acustica foarte bună a sălii, Cecilia Bartoli şi-a putut desfăşura nestingherită întreaga-i măiestrie care o singularizează în peisajul artistic contemporan, respiraţia amplă - ce părea inepuizabilă - ideală pentru nesfârşitele fraze belliniene, cântul legato - de o desăvârşită omogenitate - sporind parcă farmecul melodic al cantilenelor, virtuozitatea deja legendară pe care a pus-o aici în evidenţă prin pasaje de coloratură inedite, mai extinse decât cele ale interpretărilor tradiţionale, adaptate ţesăturii şi timbralităţii sale vocale, aceea de mezzosoprană, chiar dacă ambitusul şi tehnica specială de emisie îi permit abordarea rolurilor de soprană, Norma însăşi fiind un exemplu în acest sens.

Viziunea callasiană profund dramatică asupra rolului, ce ne părea poate infailibilă până acum, a dobândit astfel prin Cecilia Bartoli o surprinzătoare alternativă; extrem de rafinată, cu nuanţe delicate - până şi sunetele în forte având parcă o rezonanţă sotto voce - redând într-o gamă coloristică de infinită expresivitate un personaj complex, de mare bogăţie interioară. Apelativul sublime donna cu care Pollione i se adresează Normei în duetul ce precede finalul operei a părut deci un ideal corolar.