Sunt formaţii care vin cu multe instrumente, cu tone de echipamente şi cu o echipă mare de tehnicieni. Sunt simfonii de Mahler pentru interpretarea cărora e nevoie de mai mult de 200 de oameni pe scenă. Bobby McFerrin (foto) a venit singur. A ieşit singur pe scenă, s-a aşezat pe un scăunel şi a început să cânte.

Ne-a arătat tuturor ce înseamnă de fapt one man show. Am înţeles, încet-încet, cum poţi implica publicul într-un concert. Nu urlând „ridicaţi mâinile-n aer” sau cerându-i să bată din palme. Ci încurajându-l să cânte pe voci, explicându-i fără cuvinte ce anume vrei şi nu subestimându-l.

Publicul a cântat şi a dansat în sală, dar şi pe scenă, a acompaniat sau a fost solist. M-am simţit uneori mândră de românii din public, iar alteori m-am mirat cât de lipsiţi de inhibiţii pot fi unii oameni când chiar nu e cazul. Dar a fost un show în adevăratul sens al cuvântului.

Muzical nu am avut nimic de reproşat. Am putut asculta şi melodia „Blackbird” a formaţiei Beatles şi fragmente din Bach, „Bolero”-ul de Ravel şi nu numai. Un moment al spectacolului a adus în scenă un trio de lăutari autohtoni. Am putut asculta astfel o variantă a celebrei piese „Minor Swing” a lui Django Reinhardt şi, o surpriză chiar şi pentru McFerrin, a melodiei „Don’t Worry, Be Happy”. Vocalistul american a fredonat armoniile care l-au consacrat şi pe care nu le-a mai cântat în concert din anul 1988.