Andrei Vieru, pianist și eseist, va interpreta mâine seară pe scena Ateneului Român celebra „Arta fugii” a lui Johann Sebastian Bach, lucrare care face parte din repertoriul său de mai multe decenii. Artistul a stat de vorbă cu colega noastră, Ariadna Ene-Iliescu:

Veți interpreta pe scena Ateneului Român „Arta fugii” - o lucrare deosebit de amplă, dar rămasă neterminată sau, în orice caz, care a ajuns până la noi în această formă. Cum vedeți însemnătatea acestui opus în contextul creației marelui compozitor?

Pentru mine, „Arta fugii” este una dintre cele patru lucrări care se pot cânta la claviatură - fie ea pian, clavecin sau altele. Mă refer, bineînțeles, la „Arta fugii”, la „Clavecinul bine temperat”, la „Variațiunile Goldberg” și, într-o oarecare măsură, la „Ofranda muzicală” care nu se poate cânta în întregime la claviatură, unde sunt părți cântabile la o claviatură cum ar fi Ricercar la 6 voci sau la 3 voci. Deci, astea ar fi cele patru mari lucrări. Sigur, există și alte cicluri, dar nu o să le enumăr acum pe toate; astea patru mi se par cele mai importante.

Acum, fiindcă ați spus că lucrarea a ajuns neterminată până la noi, aici e un mare mister pentru că Bach a încetat să mai scrie „Arta fugii” cu un an înainte de moarte. Și prima ediție postumă a fost întocmită de fiii lui sau, în orice caz, cu supravegherea fiilor lui, după instrucțiunile lui Bach. Deci, întrebarea este - e cumva concepută ca neterminată? Aici e un mare mister, pentru că e o lucrare care în mare măsură e despre tăcere. Or, ce înțelegem prin tăcere? Înțelegem absență de sunet sau ceea ce e implicit, ceea ce e subînțeles? De exemplu, în ultima fugă - cea neterminată, așa-zis neterminată - o fugă triplă, așa cum se prezintă ochilor noștri... în realitate, tema principală a Artei fugii e superpozabilă, se poate suprapune cu cele trei care apar efectiv în partitură. Probabilitatea să fie o întâmplare e nulă. Cineva care a făcut teme de contrapunct știe că nu poate fi întâmplător.

Deci, tema „Artei fugii”, care nu apare, nu sună efectiv în ultima fugă, e de fapt implicită, subînțeleasă acolo. Avem, așadar, două feluri de tăcere: tăcere prin subînțelegere și tăcerea finală, când se întrerupe fuga. Fiindcă vorbim despre lucrurile astea, s-au făcut tentative de a termina ultima fugă, de a completa ceea ce Bach n-a scris. După părerea mea, e o eroare de principiu. Evident că n-ai ce să completezi acolo.

Dumneavoastră o interpretați exact așa cum a rămas, înțeleg.

Da, bineînțeles.

Când ați abordat prima dată „Arta fugii” și cum s-a schimbat de-a lungul deceniilor modul în care percepeți și tratați această partitură?

Am început să învăț „Arta fugii” când aveam douăzeci și ceva de ani, nu mai țin minte exact când. Nu se putea învăța dintr-odată pentru că e mult material acolo și nu se asimilează ușor. Nu e o achiziție de repertoriu recentă pentru mine. Drept să spun, concepția mea despre „Arta fugii” nu s-a schimbat fundamental. Sigur că nu cânt la fel cum cântam la 20 de ani sau la 30 de ani, dar concepția fundamentală nu cred că s-a schimbat. Cred că lucrul cel mai important vi l-am spus înainte - e o lucrare despre moarte, despre singurătate, despre tăcere.

Există o legătură între înclinația deosebită înspre muzica bachiană și crezul dumneavoastră într-o artă vie, întotdeauna deschisă interpretărilor?

Da, arta este eschisă interpretărilor. Dacă arta nu ar fi ambiguă, n-ar fi artă. Ambiguitatea face parte din condiția și substanța însăși a artei. De altfel, „Arta fugii” atinge culmea ambiguității deja prin faptul că nu e scrisă pentru un instrument anume. Ea poate fi cântată la claviatură, dar poate fi orchestrată... e scrisă fără adresă instrumentală. Nu e singura lucrare a lui Bach scrisă fără adresă instrumentală. Deci, o parte din ambiguitate vine din faptul că se poate cânta la orice instrument, orice combinație de instrumente.

A existat un muzician de renume, și anume Gustav Leonhardt, care avea această teză năstrușnică - cred că a scris și o carte despre asta - că „Arta fugii” e, de fapt, pentru clavecin. Mi se pare o aiureală. De altfel, nu e singura. Mai pretinde acolo că ultima fugă nu face parte din „Arta fugii”. Asta contrazice și ce v-am spus înainte despre cum e construită această ultimă fugă, cu tema principală a întregului ciclu subînțeleasă, implicită, și contrazice și faptele istorice pentru că prima ediție a apărut, de fapt, după instrucțiunile lui Bach prin fiii săi.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră revenirea pe scena Ateneului Român?

De fiecare dată, o plăcere. Am mai cântat în ultimii ani, au fost și perioade în care n-am mai venit în România sau n-am mai venit să cânt, dar sigur că sala Ateneului e o sală minunată și în sine, și prin faptul că e legată de amintiri din copilărie și din tinerețe.

Cum se împacă ipostaza de gânditor și eseist intransigent cu cea de interpret?

Se împacă greu dacă vorbim despre timp. Timpul unei zile e același, tot 24 de ore, și dacă e să mă împart între scris și cântat la pian, orele tot alea sunt. Altfel, sigur că mă odihnesc de pian prin scris, mă odihnesc de scris prin cântat... mai trebuie să spun că muzica e o activitate mult mai plăcută și mai satisfăcătoare pentru că solicită mintea omului și aspecte ale minții omului foarte variate și care se îmbină în niște combinații foarte variate. Astea sunt lucruri care, la ora actuală, se studiază cred în neurologie. Au apărut niște cărți pe tema asta; e o temă foarte actuală.