Vineri, 9 februarie, pe scena instituției lirice din București va avea loc o nouă reprezentație a operei enesciene "Oedipe", în regia semnată de Stefano Poda, în care rolul principal va fi întruchipat de baritonul Ionuț Pascu. Cu această ocazie, muzicianul a stat de vorbă cu Ioana Țintea.

Domnule Ionuț Pascu, pe scena Operei din București interpretați rolul titular din Oedipe, cea mai complexă lucrare scrisă de Enescu, despre care însuși autorul spunea că, citez: "Am pus în ea tot ce simțeam, ce gândeam, în așa fel încât mă contopeam uneori cu eroul meu." Cum v-ați apropiat de acest rol?

Exact cum s-a apropiat și Enescu. Dacă nu te contopești cu acest rol, nu poți obține transfigurarea de care este nevoie. Este doar o muncă de traducere a partiturii, ultraprecis notată, și rezultatul, bineînțeles, trebuie interpretat ca atare. Tot ce este legat de partea dramatică exprimată în muzică este găsit în partitură.

În opinia dumneavoastră, care sunt momentele-cheie ale personajului Oedipe?

Avem un moment în actul al treilea... răvășitor!... gândit de Enescu complet în afara stilului operistic convențional la acea vreme și chiar și acum, dacă stăm să ne gândim. Când spui operă, spui voce cântată. Ei bine, acel celebru monolog al lui Oedipe din actul al treilea este, încă o dată spun, precis și riguros notat, pe înălțimi muzicale, dar care să reflecte declamația apropiată; bineînțeles, nu știm cum era exact declamația în Grecia Antică, dar este parlato, declamat, dar, încă o dată, cu înălțimi precise. Adică, prima dată trebuie decodificat acest limbaj pur muzical și apoi transferat în ideea unei declamații teatrale. Acesta este punctul central al operei și toată această tragedie a acestui trist erou este momentul în care el înțelege, de fapt, că toată lupta sa cu destinul a fost futilă.

Apoi, bineînțeles, momentul final, momentul care face referire la această mântuire, dacă i-aș putea spune așa, care nu apare în varianta originală a lui Sofocle și, mai mult decât atât, capătă la Enescu noi valențe prin introducerea, din nou, originală, a unui personaj din mitologie care nu apare la Sofocle... acest Tezeu, fără de care Oedipe nu poate să-și găsească mântuirea, liniștea finală așa cum spune el, odihna eternă. Deci, iată un simbol bine ascuns, cumva, în tragedia greacă, un simbol creștin; că fără un mântuitor, nu avem calea către mântuire.

Dar, sigur, asta este o interpretare personală. Totuși, am stat să mă întreb de ce acest Tezeu, în acest context, din moment ce Oedipe știe că este totul pregătit pentru el, dar acel loc care este pregătit de zeițe este un loc secret pe care numai Tezeu îl știe.

Iată, niște detalii interesante cel puțin.

Spectacolul Oedipe presupune și o desfășurare impresionantă de forțe artistice, reunite pe scena Operei bucureștene sub bagheta lui Tiberiu Soare, care a dirijat această partitură în trei producții. Cum descrieți relația artistică cu acesta?

Este cel cu care am deschis partitura acum peste zece ani, când am abordat pentru prima dată rolul titular, și este o relație extrem de dinamică și fructuoasă fiindcă niciodată nu mergem în afara partiturii, ci doar discutăm despre noi chei de interpretare bazate pe o interpretare "nanometrică". Adică, acolo unde găsim indicații de metronom, de exemplu, 56, nu este 50, nu este 58, e 56! Îl punem așa cum îl avea Enescu, acest aparat metronom, pentru a diviza timpul cât mai precis și apoi înțelegem de ce a fost ales acel metronom. Și, bineînțeles, găsim soluții care să ne pună în valoare pe mine, pe colegii mei și, bineînțeles orchestra - fiindcă și orchestra are nevoie să respire, nu numai noi. Este, totuși, o simbioză.

Uitându-ne pe site-ul Operei, observăm că cele două reprezentații cu opera enesciană, din 9 și 11 februarie, sunt sold out. Publicul așteaptă cu nerăbdare opera lui Enescu. Ce înseamnă pentru dumneavoastră o sală plină la un spectacol atât de dificil?

Este o confirmare a faptului că suntem căutați. Adică ceea ce prezentăm are totuși un interes pentru public și, în mod deosebit, pentru publicul care se caută chiar pe sine în producții ca Oedipe - o producție, până la urmă, filosofică, de o mare interiorizare. Este un semn, o speranță că nu avem de-a face doar cu un public de divertisment în general, ci, iată, caută lucruri grele, caută ceva. Și, de obicei, orice om care ia legătura cu tragedia se caută pe sine și probabil că se regăsește și, poate, undeva, găsește confortul constatând cum că nu este singurul care suferă în această viață... și, poate, confortul pe care l-a găsit și Oedipe la final, înțelegând că a lăsa dorința ta deoparte și a accepta inefabilul este un moment de eliberare.