Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu va susține miercuri, 25 octombrie, la Palatul Suțu din capitală, o conferință intitulată "Constantin Silvestri - Mîndru Katz - biografii ascunse în arhive", organizată în cadrul proiectului "Case de muzicieni. Drame ale perioadei comuniste", derulat de Asociația "Opus".

Cum s-a simțit pentru dumneavoastră ca artist interpret, cercetătoare, dar poate, înainte de toate, ca persoană afectată direct și profund de agresiunile sistemului comunist, să cercetați viețile acestor muzicieni "fugari"? Constantin Silvestri și Mîndru Katz?

În primul rând, a fost extrem de interesant să cunosc muzicienii respectivi. Cred că întâi am auzit câteva imprimări cu Mîndru Katz și m-au impresionat extrem de mult. Auzisem despre el că a fost un mare pianist. Eram profund nedumerită că în România nimeni nu putea să-mi spună, de fapt, mare lucru despre el. Și atunci când s-a ivit prilejul și, în fine, am fost acreditată de CNSAS cercetător, am cerut să-i văd dosarul și am înțeles de fapt de ce a plecat din România, creându-și în felul ăsta o dramă extraordinară, pentru că părinții și familia lui au rămas pentru câțiva ani în România. Pe de-o parte... iar pe de altă parte, el făcea o carieră strălucită în Marea Britanie, unde a rămas inițial.

La Constantin Silvestri a fost și mai interesant, pentru că fiind violonistă în Filarmonică am cântat lucrări de-ale lui și mi s-a părut și un compozitor extrem de interesant. Am încercat să-i cunosc viața puțin; n-aveam prea multe surse. Ulterior, am ajuns la o carte a lui Eugen Pricop extrem de interesantă. Însă, dosarele de la CNSAS - care sunt multe pe numele lui Silvestri - sunt extraordinare ca sursă de informații și reiese, mai ales, această zbatere a lui fiind în străinătate și neputând să se mai întoarcă în țară, căutând să aibă totuși o legătură cu România, să aibă o legătură cu familia lui, cu mama lui care era o persoană octogenară și cu care el n-a mai avut legături și care i-a și supraviețuit în mod dramatic...

Deci, așa au început cercetările mele și mă bucur foarte mult că am ajuns să cunosc aceste personaje și dintr-un unghi atât de puțin accesibil marelui public.

Sunt convinsă, de asemenea, că ați decis deloc întâmplător să-i asociați vorbind despre ei în cadrul acestei conferințe din 25 octombrie. Ce elemente comune există între poveștile și dramele celor doi artiști?

Mîndru Katz a ajuns solistul Filarmonicii la numai 22 de ani, a colaborat mult cu Silvestri și am găsit cercetând documentele de la Bournemouth - orchestră unde Silvestri a făcut o carieră cu totul și cu totul excepțională - că Mîndru Katz era invitat cel puțin o dată pe stagiune. Deci, ei au colaborat foarte mult. Și bănuiesc că și faptul că au rămas în același timp - Silvestri, în 1958, Mândru Katz, în 1959 - cred că au avut ocazia nu numai să colaboreze pe tărâm muzical, dar să se și cunoască mai mult ca persoane. Și probabil că discuțiile lor și întâlnirile lor erau extrem de interesante, ei fiind doi oameni cu totul excepționali. E adevărat, destul de diferiți.

După părerea mea, Constantin Silvestri era o personalitate extrem de complexă, avea o dotare muzicală ieșită din comun, dar era un om foarte complicat și un om care suferea îngrozitor din cauza realității din jurul lui. Cred că începând cu 1945, toată viața lui în România... mă rog, era grea pentru toată lumea, dar cred că pentru el, un om atât de complicat și atât de sensibil la tot felul de lucruri care se întâmplau, cred că l-au pus într-o situație teribilă. Și mai ales faptul că nu putea să compună așa cum credea, compozitorul Silvestri a fost practic devastat de așa-zișii cronicari muzicali. Dirijorul, nu, pentru că el avea libertatea repertoriului de orchestră și al acestei expresii prin dirijat, dar compozitorul era foarte criticat și lucrul ăsta cred că l-a determinat să renunțe la compoziție și să fie și mai mult implicat în cariera lui de dirijor.

Mîndru Katz pare o persoană senină, complet diferită. În general, nu reacționa pe moment - așa mi s-a părut mie inclusiv din rapoartele ambasadorilor României de la Londra pe care le-am văzut în dosarele lui de la CNSAS. Era extrem de atașat de familia lui și de Florica Musicescu. Scrisorile lui către Florica Musicescu, care din păcate nu au ajuns niciodată, sunt absolut impresionante, sunt elogioase la adresa ei. Iar Florica Musicescu îi scrie și ea, iar una dintre scrisori se încheie "Mîndrule, fii bun și modest, că așa-i șade bine omului să fie." Mi s-a părut absolut încântător ca o doamnă de aproape 80 de ani să-i spună unui tânăr de 30, care era pe o pantă extraordinară de ascensiune a carierei lui, să-i spună "fii bun și modest". Și scrisorile lui către părinții lui sunt foarte calde. Poate că, într-un fel, sunt complementari, dar e fascinant să-i descoperi așa, să-i descoperi în corespondența asta cu familia, cu oamenii apropiați, cu prietenii... Este și acesta un unghi care te apropie cumva de ei, de creația lor și de muzica pe are au făcut-o.

Demersul dumneavoastră de recuperare a memoriei, care, până la urmă, este memoria noastră colectivă, are nevoie să fie receptat corect și să găsească ecou în cei de astăzi, în cei tineri pentru care comunismul nu este decât o chestiune abstractă uneori și, poate, străină lor. De ce credeți că e esențial să rezonăm și să înțelegem drame precum cele despre care veți vorbi?

Cred că este esențial pentru că asta ne va ajuta să ne apropiem de muzica lor, de compozițiile lor, în cazul compozitorilor, să le analizăm altfel, să ne apropiem de partea extrem de dramatică și pe care poate uneori nu o înțelegem. Poate tinerii ar dori să aibă o muzică mai senină în anturajul lor. În cazul interpreților... este esențial pentru că ei au trăit să facă față unor situații uneori de necrezut. De exemplu, un pianist ca Mîndru Katz, care primește pașaport cu 20 de minute înainte să plece avionul și care repetă și studiază și nu știe dacă ajunge la concert, cred că este o lecție de viață, nu numai o știre despre un muzician. Este o lecție de viață să fii atât de pregătit, că dacă primești pașaportul și pleci, trebuie să faci față și nu te poți duce în fața unei orchestre să spui "Știți, eu nu am avut timp, am fost foarte stresat, sunt obosit!" Nu! Tu trebuie să te duci acolo și trebuie să fii perfect, cât poți tu de bun. Așa că mi se pare că e și o lecție de viață să învățăm în ce condiții și-au făcut oamenii aceștia carieră.

Din punctul dumneavoastră de vedere, viața unui artist este inexorabil legată de creația sa? Care este, de fapt, relația dintre viața unui artist și opera sa?

În cazul artiștilor despre care am să vorbesc eu în proiectul "Case de muzicieni", concluzia mea este că da, absolut, viața lor era legată de arta lor. Arta lor poate că uneori era mai mult decât jumătate din viața lor. Cred că cei mai mulți dintre ei aproape nu aveau o viață personală - din cauza atmosferei politice, din cauză că nu mai aveau prieteni, nu mai aveau încredere în lumea înconjurătoare sau, mă rog, erau drame personale de orice fel. Dar, absolut, ei erau legați de muzică. Muzica era lucrul cel mai important. Și-n cazul cântăreților condamnați în lotul "Bădescu", și-n cazul lui Antonin Ciolan, și-n cazul lui Silvestri, și al lui Mîndru Katz, muzica era totul. Asta este părerea mea. Așa i-am perceput eu ca oameni și ca artiști.