Pentru început, aș vrea să ne vorbiți puțin despre lucrarea pe care ați ales-o, din creația lui Ernest Bloch.

Voi interpreta o piesă deosebită, numită Schelomo: rapsodie ebraică, o piesă în care Bloch a pus în sunete gândul iudaismului; vorbește Salomon desigur, ca și în predică, cu poporul, și chiar sunt emoționat și din contextul pe care, sigur, nimeni dintre noi nu putea să-l bănuiască... că acest concert va avea loc în contextul situației groaznice politice și lucrurilor care se întâmplă în Israel. Așa că sunt la violoncel cântând și piesa asta personal pentru prima dată cu gânduri mai deosebite; este o piesă foarte mistică și foarte întunecată. Este foarte mult, într-adevăr, vorba despre vanitatea omului. În această piesă nici măcar nu putem spera la o perspectivă optimistă. Bloch a spus că toate lucrările sale se termină cu o privire spre lumină, doar această piesă se încheie în mod întunecos, cu această idee a vanității și a sfârșitului. Dar, sigur, acest lucru nu trebuie să sperie ascultătorul. Este o piesă deosebit de emoționantă, colorată, avem de-a dreptul un limbaj sonor mai exotic, multe armonii, intervale și efecte sonore care ne poartă într-o altă lume, așa că va fi, pentru mine, o premieră deosebită și cred că nici la Filarmonica din Cluj nu s-a mai interpretat această lucrare de foarte mult timp.

Când ați ales lucrarea, la ce vă gândeați?

Am ales o piesă mai emoțională. Într-un context la larg, mi-am propus un sezon cu multe noutăți - noi piese și provocări. Știți cum este de fapt... în repertoriul violoncelului, se cântă de mute ori câteva hituri. Violonceliștii se plâng câteodată că n-ar fi așa de mare repertoriul, dar, de fapt, pe lângă 5-6-7 armăsari de luptă - Concertul de Dvorak, „Rococo”, Concerte de Haydn, de Schumann, Elgar - avem multe lucrări care sunt mai rar auzite și care, de fapt, sunt deosebit de frumoase. Mă fascinează această cantabilitate a știmei violoncelului în această piesă, un mod de cântat care se poate auzi și la sinagogă, absolut unic. Mi-a făcut mare plăcere să mă ocup și cu imprimările care le avem. Nu vreau să-i critic colegii, dar după înțelegerea sufletească a mea a acestei piese... de multe ori, violonceliștii își arată mușchii, și intensitatea, și cât de extraordinar pot să cânte... îl ascultasem pe Fournier cu o înregistrare veche în care el prinde această notă interiorizată și foarte reflectivă într-un mod foarte unic. Pe prima pagină a concertului abia găsim un forte, de fapt, și de multe ori se începe imediat cu bicepsul atât de antrenat... Sunt mai multe laturi - și violoncelistice, și filosofice - care mă fascinează în această piesă și așa că am decis să încep cu ea și să revin la Cluj, cred că au trecut foarte mulți ani; atunci am fost cu un standard al repertoriului, Haydn - Re major. Iar acum, un pic mai matur, mai îmbătrânit și poate un pic mai înțelept, cu o piesă care necesită o anumită înțelepciune a interpretului. Desigur, sunt prea tânăr ca să mi-o asum, dar la ea aș ținti.

Ce părere aveți despre alăturarea lucrărilor din program în cadrul concertului. Această rapsodie ebraică este precedată de Uvertura tragică de Brahms și urmează apoi „Mandarinul miraculos” de Bela Bartok?

Sigur, un istoric al muzicii poate găsi legături între orice. Totul în lume, în viață și-n artă are o anumită relaționare. Așa, la un nivel un pic mai simplu, sugestiv desigur, cuvântul „tragic” în uvertură ne vorbește și ne face o atmosferă după care poate începe Schelomo într-o lumină deosebită. Piesa începe cu un sunet la violoncel, doar violoncelul de unul singur. Apoi, există o altă lucrare de înaltă complexitate și care nu este des cântată, așa că sunt foarte entuziasmat de un program care cere publicului să se dedice, să aibă răbdare să asculte, să se transpună într-o stare interioară receptivă.

Photo credit: Emilija Weimann