Adriana Toacsen, astăzi, 3 octombrie, concertați la Sala Patria din Brașov, prima oprire a ineditului turneu Encore, cu un program ce constă în 12 bisuri contemporane românești pentru pian. Patru dintre piese sunt lucrări existente ale unor compozitori consacrați, patru au fost comandate special pentru proiect, iar patru sunt lucrări ale unor tineri creatori cu vârsta până în 30 de ani, selecționate printr-un concurs de compoziție. Ați putea să ne povestiți despre cum au abordat compozitorii din punct de vedere estetic și pianistic, provocarea de a scrie un bis?

A fost o provocare pentru toată lumea. M-am simțit foarte bine în postura de a aștepta și de a vedea 12 lucrări din care, trebuie să recunosc, la final fiind, din punct de vedere al concepției sunt foarte diferite. De la lucrări care sunt aproape tonale, la lucrări care se bazează aproape exclusiv pe efecte sau pe o idee care trebuie spusă. Din punct de vedere structural, există în majoritatea lor ideea de a avea un proiect de luptă, două structuri diferite, atât din punct de vedere estetic, cât și din punct de vedere al tempo-ului. O lucrare pentru pian este o lucrare care poate să ofere destul de multe, nu doar publicului, ci și compozitorului.

Cum s-a simțit pentru dumneavoastră pregătirea unui astfel de concert alcătuit din pastile efervescente de muzică în cuvintele compozitoarei Diana Rotaru, spre deosebire de repetițiile pentru un concert obișnuit?

Foarte, foarte plăcut, pentru că într-adevăr, când o lucrare este spusă are destul de multe idei în interior, închise mai bine sau mai puțin bine, adică în sticluțe mai secrete sau mai evidente, dar sunt multe idei și aceste multe idei, imaginați-vă, când le înmulțim cu 12 devine greu, pentru că 12 lucrări complet diferite, chiar dacă în timp nu înseamnă o sumă impresionantă de minute este vorba de a te schimba continuu și complet ca interpret de la minut la minut, uneori chiar și mai rapid de atâta și aceasta este o provocare. Am mai avut recitaluri integral de muzică contemporană, dar nu erau 12 lucrări.

Cum vedeți legătura dintre specificul lucrărilor de bis și tendința actuală în societate și în artă înspre modalități de expresie din ce în ce mai comprimate și concentrate?

Există acest risc care spune că trebuie să împlinim tot soiul de date și de cerințe și să facem cât mai multe și atunci timpul se comprimă și noi facem și mai repede. Atunci, iarăși, eu cred că aceste lucrări se potrivesc, pentru că fiind scurte, îți oferă posibilitatea - dacă ești un meloman - să asculți albumul și să menții în pauză doar o lucrare sau două lucrări sau trei lucrări să le asculți. Mai departe, ce a rămas, lași pe o altă pauză sau pe o altă zi. Ne-am gândit la absolut orice tip de public, începând de la cei mai mici; un copil poate să fie prezent în sală, iar în clipa în care nu mai poate și și-a consumat atenția pe care putea să o acorde respectivului concert, ajunge mult mai repede la momentul în care se poate ridica și poate ieși din sală. Sunt 12 etape, 12 momente când asta se poate întâmpla spre deosebire de o lucrare lungă când părinții nu știu ce să facă! Pentru că nu-ți vine să ieși în timp ce interpretul cântă și pare că toată sala se uită la tine. Asta este, cred eu, o ocazie numai bună de a îi arăta copilului că într-o sală de concert se petrec lucruri excepționale.