În această seară, 19 septembrie 2023, se derulează un nou eveniment inclus în cea de a 26-a ediție a Festivalului International "George Enescu". Pe scena Sălii Palatului va urca Orchestra Filarmonică Națională a Ungariei în fruntea căreia se va afla Cristian Mandeal.

Cristian Mandeal, bun găsit! Ne bucurăm foarte mult să vă avem pe frecvențele noastre și în ipostaza aceasta în anticiparea concertului dumneavoastră de la Sala Palatului în cadrul Festivalului Enescu. După atâtea ediții, cum se simte reîntoarcerea la pupitrul dirijoral. Se simte diferit față de alte evenimente la care ați luat parte?

Sunt obișnuit să particip la acest minunat festival încă din 1987 când am avut o primă apariție, pe vremea aceea cu Filarmonica din Iași, iar după anii '90, cu regularitate la doi ani cu diferite orchestre de peste hotare sau cu Orchestra de Tineret cu care am fost de două ori deja, așa încât această revenire a mea mi se pare o splendidă continuare a ceea ce am făcut până acum, probabil de 10-12 ori, nu le-am mai numărat.

Într-adevăr, de foarte mult timp ați fost un membru important al familiei festivalului și i-ați fost alături în toate etapele care l-au transformat în această destinație internațională și veritabilă pentru toți melomanii. Care este amintirea dumneavoastră preferată legată de acest festival?

Cred că este anul 2003, în care am fost pentru a doua oară directorul artistic al festivalului și în care am creat, ceea ce din păcate văd că nu s-a mai continuat, respectiv așa numita orchestră a festivalului cu subtitlul Filarmonica George Enescu de ieri și de astăzi, în care am reunit, pe lângă membrii filarmonicii actuali, cu alți foști membri ai filarmonicii plecați peste hotare, personalități artistice de prim rang, toți foști membri ai filarmonicii, în număr de 25, atât la cordari, cât și la suflători, creând astfel o orchestră gigant pentru 110-120 de persoane, cu care, printre altele, am dirijat și Simfonia a II-a de Mahler, care a fost un foarte mare eveniment sub această formă. Publicul a fost încântat de această idee și ar fi vrut s-o vadă continuată. Lucrul acesta nu s-a mai întâmplat însă în anii următori.

Deși știu că este un subiect pe care l-ați discutat de foarte multe ori, trebuie să reamintesc și ascultătorilor noștri că sunteți un adevărat promotor al lui George Enescu. L-ați promovat pe întreg mapamondul, reprezentând pentru multe comunități din afară chiar prima întâlnire cu creați acestuia. Ce vă menține în continuare atașat de muzica lui?

Este compozitorul meu de suflet, în tot ceea ce privește apartenența mea la România și această apartenență s-a dovedit a fi extrem de puternică prin faptul că am rămas aici în pofida tuturor vânturilor și valurilor destinului și am continuat să mă simt legat prin toate fibrele mele de acest loc. Or, Enescu nu este altceva decât sufletul spiritualității și emotivității românești, așa că nu am cum să nu-l iubesc. L-am iubit și îl iubesc în continuare. Aș dirijat Enescu dacă s-ar putea în fiecare săptămână. Este atât de bogat, atât de ofertant, atât de al nostru, ca să spun așa, încât nu mă simt decât acasă de fiecare dată când îl iau în brațe.

Care este lucrarea simfonică a lui Enescu cu care rezonați cel mai mult?

Rezonez cu foarte multe lucrări, aproape cu toate, în afară de cele care nu au număr de opus și în afară de cele care au fost întregite de alți compozitori. Mărturisesc că nu sunt un fan al găselnițelor scormonitorilor prin manuscrisele enesciene, cele care au fost fie lucrări de școală, de ucenicie și care evident, nu au fost unele terminate, altele considerate chiar terminate fiind de către Enescu, așa încât tot ceea ce înseamnă un opus declarat al lui Enescu îmi este foarte, foarte drag. Dintre ele, desigur că m-aș apleca în primul și în primul rând la cele trei simfonii și la cele trei suite, dar nu numai la ele, și la alte lucrări la fel de importante.

Pe lângă Enescu, programul concertului cuprinde și lucrări de Kodály și Șostakovici, nume cu un atașament puternic față de identitatea Europei de Est. Totuși, prezența lui Kodály mă face pe mine puțin entuziasmat, pentru că este un compozitor ușor obscur pentru publicul românesc care ar merita să fie descoperit puțin mai mult. Din punctul dumneavoastră de vedere, ce ar avea un meloman de descoperit în muzica sa?

La Kodály asistăm de fapt la întreaga geografie, de ordin simbolic, a ceea ce înseamnă poporul maghiar cu toată căldura, pasiunea, temperamentul, unicitatea pe care o are acest popor în familia popoarelor europene. Kodály este un adevărat reprezentant a spiritualității maghiare de tip școală națională, aș spune așa, cum a fost Smetana sau Dvořák pentru cehi, cum a fost Grieg pentru norvegieni, cum a fost Liszt, precursorul lui Kodály. El este un Liszt modern, așa încât venind la Sala Palatului cu o orchestră maghiară de primă mână, care este orchestra la Filarmonica Națională Maghiară am considerat că este foarte potrivit să includ un Kodály în acest program.

Mai ales pentru ascultătorii noștri mai tineri, care descoperă acum muzica cu precădere cea clasică și cel mai probabil vor fi prezenți la concert, de ce au nevoie de ea pentru a crește? Ce le-ați transmite, mai ales celor care sunt indeciși în privința asta, ținând cont și de contextul actual al educației în România?

Este vorba de un sistem pedagogic, într-adevăr este inventat de Kodály prin care face sau încearcă să aducă învățământul muzical mai aproape de înțelegerea tinerilor care studiază muzica, fără ca să aibă o legătură nemijlocită cu muzica. Respectiv, este o tentativă de a lega intervalele muzicale de niște gesturi vizibile, văzul cu auzul, de alega aceste două simțuri esențiale ale omului, de a face o singură entitate între ele și în felul acesta, de a aduce mai aproape un tânăr needucat muzical specific printr-un instrument de înțelegerea intervalelor scărilor, intervalelor, modurilor, tonalităților muzicale specifice. Lucrul acesta în Ungaria a avut un mare succes, nu știu în ce măsură s-a răspândit. Cred că în Japonia a fost preluat și a fost dus mai departe poate, chiar. De fapt este un sistem ingenios care s-ar putea prelua și de către alte metode de învățământ din alte țări, inclusiv a noastră.

Revenind la programul de la Sala Palatului, Concertul nr. 1 pentru violoncel de Șostakovici este considerat una dintre cele mai dificile lucrări pentru acest instrument. Din categoria provocărilor, care este piesa care v-a solicitat cel mai mult în cariera dumneavoastră de dirijor?

Desigur, și Șostakovici face parte din provocările oricărui dirijor. Este un dirijor de o enormă complexitate, probabil este cel mai mare simfonist al secolului XX. Este greu să faci astfel de categorisiri, dar în orice caz este un limbaj complex, acoperitor aș spune, a tuturor zonelor posibile pe care muzica le atinge în psihicul uman și care trebuie, cred eu, abordat sub acest aspect, nu doar al textului arid, muzical, ci în primul rând, al subtextului pe care îl conține. Șostakovici este o temă de studiat și de asimilat din punct de vedere atât al unui profesionist, cât și al unui ascultător, care pune în fața tuturor o lume întreagă. Este un univers specific și unic, care dă o enormă satisfacție, dar și problematică oricui care îl ascultă. Meritul lui însă principal, cred, din tot ceea ce am spus până acum este faptul că este extrem de limpede ca și mesaj și ușor de înțeles în cele din urmă, trecând prin cercetarea aferentă și obligatorie inițială, ușor de înțeles și ușor de asimilat ca și limbaj muzical. Șostakovici, atunci când este cântat chiar și mai puțin, rămâne un compozitor de foarte mare succes, aș spune, aproape la fel de mare ca și Ceaikovski. Asta vorbind despre Șostakovici, dar întrebarea dumneavoastră se referea la cele mai mari dificultăți pe care le-am întâmpinat în general la dirijatul meu sau la interpretările pe care le-am făcut. Este greu ca să fac și aici o catalogare, pentru că, dacă mă gândesc la Johann Sebastian Bach este la fel de greu de înțeles ca și un Schönberg sau un Weber, dacă vreți, dar pe alte structuri dificultățile sunt infinite în muzică și cred că niciodată nu ai putea lua cu ușurință un fenomen muzical, a-l privi cu sperficialitate și cu ușurință, ci de fiecare dată trebuie să te apleci cu întreaga ta capacitate de înțelegere asupra lui, lucru care face până la urmă, ca să fie dificilă oricare abordare al oricărui stil, al oricărui gen, până la urmă și al oricărei perioade istorice muzicale. Este vorba în primul rând de o atitudine etică în primul rând, pe care un interpret trebuie s-o aibă față de obiectul muncii sale care înseamnă o compoziție de nivel înalt, indiferent de stilul sau perioada istorică de căreia îi aparține.