Unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați dirijori ai lumii, Vladimir Jurowski revine la București alături de Orchestra de Stat Bavareză pentru a susține două concerte în cadrul Festivalului Internațional "George Enescu".  

În calitate de director artistic al Festivalului Enescu între anii 2017-2021, care au fost cele mai mari provocări pe care le-ați întâmpinat?

Nu le-am perceput ca pe niște provocări deoarece experiența mea ca director artistic a fost foarte plăcută, datorită echipei Artexim și a directorului Mihai Constantinescu, care au reușit să pună în aplicare ideile mele. Spre exemplu, am început cu proiecții video ale concertelor simfonice, am continuat cu opere în variantă semistage, de asemenea cu suport video realizat de Carmen Lidia Vidu. Aceasta a fost o provocare tehnică și, de asemenea, și una artistică, dar au fost depășite foarte ușor. Cea mai mare provocare, aș spune că a fost cea pe care nu am putut să o îndeplinesc, mă refer la ideea construcției unei noi săli de concerte. Această idee a tot fost vehiculată pe toată durata mandatului meu de director artistic, ministrul culturii din acea perioadă îmi promisese la conferița de presă că se va construi o nouă sală și iată-ne, acum, tot la Sala Palatului. Am auzit că sunt discuții ferme în această direcție și poate într-o zi România va avea o sală de concerte pe care o merită.

Care este însemnătatea acestui eveniment pentru imaginea culturală a României în lume?

Cred că dezvoltarea Festivalului Enescu în anii postrevoluționari a contribuit la intrarea și vizibilitatea României în comunitatea internațională, în special în spațiul european. Așadar, cu mult timp înainte ca România să fie recunoscută în viața politică internațională, ea a devenit o parte foarte importantă a identității culturale europene datorită personalității lui George Enescu și a Festivalului Internațional "George Enescu".

Ați contribuit mult la vizibilitatea și promovarea muzicii românești, cu un accent particular pe creația enesciană. Ce v-a determinat să includeți în repertoriul dumneavoastră astfel de lucrări?

Pur și simplu mi-a plăcut muzica lui Enescu, a fost o mare descoperire pentru mine. Până să primesc invitația de a participa la Festivalul "George Enescu", știam despre Enescu că este un violonist genial, un dirijor foarte talentat, profesorul lui Yehudi Menuhin și autor al Rapsodiei Române nr. 1. Prima dată când am venit la festival, în anul 2005, am cântat programul propus de noi, dar la următoarea ediție la care am participat, în 2013, ni s-a cerut să interpretăm Simfonia a III-a de Enescu, un opus pe care nu îl cunoșteam până în acel moment. Pe măsură ce studiam această partitură, am descoperit adevărata valoare artistică a muzicii enesciene și m-a făcut să îl iubesc pe compozitorul Enescu. După aceea, totul a decurs firesc, natural.

Dar, bineînțeles că nu mi s-a părut corect să restrâng o creație națională în jurul unei singure persoane. Enescu încă mai are nevoie de promovare internațională, nu așa de intensă ca în urmă cu 20-30 de ani. În România, toate orchestrele cântă cu regularitate muzica enesciană. Dar lucrările compozitorilor români contemporani sau ale celor care au murit în ultimii 20-30 de ani, cu siguranță au nevoie de o atenție mai deosebită.

În vizita precedentă la București, în 2021, am interpretat o lucrare de Anatol Vieru, apoi am reluat-o acasă, la Berlin. În viitor, mi-ar plăcea să mai cânt muzica lui. Erau planuri de a veni la București cu unul dintre primele sale opusuri, "Ecran", dar a fost foarte greu să obținem partiturile; într-un final, am reușit să procurăm doar partitura generală, fără știmele pentru orchestra, dar îmi doresc să o pot cânta cât mai curând, cu o altă ocazie. Asemenea muzicii lui Enescu și muzica lui Vieru este aproape de sufletul meu. Sunt convins că vor mai urma și alte descoperiri pentru că eu sunt foarte curios să cunosc lucrări noi. Studiez permanent zeci de piese așa că sunt sigur că voi dezvălui în viitor și alte comori ascunse ale muzicii românești.

De asemenea, ați avut multe colaborări și cu interpreți români.

Din păcate, nu am lucrat niciodată cu o orchestră românească până acum. Cunosc muzicieni români remarcabili. Am colaborat de multe ori cu artiștii Corului Filarmonicii "George Enescu" și cu Iosif Ion Prunner, nu doar în Festival, ci și cu alte ocazii, în Londra sau Berlin. Ultima noastră întâlnire a fost anul trecut, în decembrie, la Berlin cu opera în versiune de concert "Ajunul Crăciunului" de Nikolai Rimski-Korsakov pe care prietenii noștri de la București au interpretat-o în limba rusă și ucraineană. Așa că am fost foarte fericit și mândru de această colaborare, pentru că, desigur, deși vorbim de națiuni și de culturi diferite, există puncte comune în ceea ce privește sensibilitatea est-europeană în maniera interpretativă. A fost o colaborare minunată și sunt sigur că vor mai fi și alte proiecte interesante în viitor.

V-aș ruga să ne îndreptăm atenția către cele două concerte pe care le veți susține împreună cu Orchestra de Stat Bavareză, un ansamblu care aniversează anul acesta 500 de ani. Care este specificul unei orchestre cu o asemenea istorie bogată?

Orchestra de Stat Bavareză este una dintre cele mai vechi orchestre ale lumii, alături de Orchestra Capelei de Stat din Dresda și Orchestra Regală Daneză. Are o tradiție bogată, ce ne duce la nume precum Wolfgang Amadeus Mozart care a compus opera Idomeneo pentru Opera Curții regale din Munchen, pe urmă, Richard Wagner și Richard Strauss. Este un privilegiu să fiu la conducerea unei venerabile instituții muzicale.

În același timp, provocarea cea mai mare constă în proiectarea unui viitor păstrând totuși un echilibru între trecut și prezent. Așadar, am ales un program care prezintă în general marile capitole din trecutul acestei orchestre, cu muzică de Wagner, Schumann și Mahler, dar îl avem și pe Alban Berg care în ciuda faptului că au trecut peste 100 de ani de la nașterea lui încă aparține avangardei europene a secolului XX. Mai avem o lucrare a unei compozitoare contemporane din Ucraina, Victoria Poleva, care va participa mâine la concert. Am încercat să prezentăm o imagine care este foarte legată de trecut, dar, în același timp, creionează și o trecere spre viitor.

Această orchestră a mai venit în România împreună cu predecesorul meu, Kirill Petrenko, acum câțiva ani și a lăsat o impresie artistică foarte bună. Dar orchestra este în continuă schimbare, vin mereu muzicieni noi și va fi interesant să vedem cum percepe publicul aceste noutăți. Va fi ca și cum te-ai întâlni cu un prieten vechi pe care îl recunoști, dar în același timp îi poți vedea și felul în care s-a schimbat. Și va fi interesant să vedem cum va primi publicul din România interpretările unor lucrări ca Preludiul operei Tristan și Isolda de Wagner sau Simfonia Alpilor de Strauss, lucrare care a fost dirijată chiar de compozitor.

Richard Strauss a înregistrat această lucrare cu Orchestra de Stat Bavareză, există și un disc Gramophone din 1941. Premiera operei Tristan și Isolda a avut loc la Munchen în 1865, iar Concertul lui Schumann a fost cântat pentru prima dată în Munchen de Clara Schumann, tot în jurul anului 1860.

Așa cum ați menționat, veți interpreta o lucrare ce aparține unei compozitoare din Ucraina, Victoria Poleva. Cum ați descrie aceast opus?

Este o muzică foarte poetică, post minimalistă, în mare parte tonală dar tonalitatea este un termen foarte larg în muzica de astăzi. Poate să înceapă tonal, dar pe parcurs să se îndrepte către o altă direcție. Dar aceasta este o lucrare accesibilă și pentru publicul neavizat. Numele ei este White Interment. În engleză termenul "interment" înseamnă înmormântare, deci titlul l-am putea traduce Îngropat de zăpadă. Lucrarea are la bază poemul "Acum ninge mereu" de Gennadiy Aygi, unul dintre cei mai importanți poeți ai erei sovietice târzii și post-sovietice, care a murit acum 10-15 ani. Este o poezie în care sunetul cuvântului și ritmul sunt mai importante decât sensul său semantic. Și lucrarea Victoriei Poleva are ca inspirație ritmul și lumea sonoră a acestui poem. Totul este despre zăpadă și moarte, zăpada fiind un simbol al morții, dar simbolizează și transformarea după moarte. Așadar avem și o componentă mistică. Este o lucrare relativ redusă ca dimensiune într-o singură mișcare, cu toate acestea este plină de culoare cu elemente din folclor. Temele muzicale pe care Victoria le-a folosit în simfonie au fost adunate într-o expediție folclorică în regiunea Polesia, o întindere ce cuprinde patru țări Belarus, Ucraina, Rusia și Polonia. Reactorul atomic de la Cernobâl este situat acolo, în Polesia, ceea ce a făcut ca această zonă să devină aproape în întregime nelocuibilă; pădurile sunt încă acolo dar fără oameni, poate nici animale. Această călătorie de explorare a cântecelor străvechi se apropie de ideea de readucere la viață a celor care nu mai sunt.

În alegerea acestei lucrări a contat doar calitatea muzicii sau este și gestul unui muzician care vine în sprijinul unei culturi care în această perioadă este greu încercată?

Aș spune că sunt ambele. Nu aș fi ales o lucrare dacă nu aș fi fost convins de calitățile muzicale și de faptul că este potrivită să preceadă Concertul pentru vioară de Alban Berg și Simfonia Alpilor de Strauss. Așadar, există o legătură muzicală și filozofică. Dar, în același timp, am dorit să ofer un sprijin culturii ucrainene, dar și artiștilor din Ucraina.

V-aș ruga să ne vorbiți despre soliștii invitați.

Îl avem pe renumitul Yefim Bronfman care îmi este și un prieten vechi. În ultimii peste 15 ani am colaborat mult cu el în diferite țări și cu lucrări diverse. Acum vom cânta Schumann care este un compozitor pe care îl iubim. Este un opus pe care Yefim nu l-a mai interpretat de peste 20 de ani. Așadar este o ocazie specială pentru el.

Louise Alder va evolua în Simfonia a IV-a de Mahler. Este una dintre cele mai talentate soprane britanice. Am colaborat cu ea anul trecut în opera Cosi fac tutte, în rolul Fiordiligi. În finalul Simfoniei a IV-a este inclus un cântec, ceea ce este neobișnuit pentru o simfonie, dar nu este neobișnuit pentru Mahler, pentru că în majoritatea simfoniilor se regăsește latura vocală. Și acest cântec este inspirat de versurile colecției de poeme din folclor intitulată "Cornul Fermecat al Băiatului". Poemul este scris din punctul de vedere al unui copil care a flămânzit până la moarte și a ajuns în Rai. Este imaginea unui copil asupra Paradisului, dar cu prezența iminentă a morții. Așadar, este o lucrare foarte filosofică. Unii dirijori preferă ca partea vocală să fie cântată de un copil. Eu cred că ar trebui să fie cântată de o tânără a cărei voce poate suna ca cea a unui copil, dar în același timp să poată înțelege profunzimea emoțională a multiplelor straturi ale acestei lucrări.

În Concertul pentru vioară și orchestră de Alban Berg o avem solistă pe tânăra norvegiană Vilde Frang, pe care o cunosc de când era eleva lui Anne-Sophie Mutter, iar acum este o solistă renumită în toată lumea. Va fi prima oară când vom cânta acest concert împreună. Așa cum știți, lucrarea este dedicată memoriei unei tinere care a murit prematur, fiica Almei Mahler și a arhitectului Walter Gropius. Dar există și o poveste de dragoste ascunsă în această partitură, ultima dragoste a lui Berg pentru o femeie numită Hanna Fuchs, inițialele lor H.F și A.B fiind încifrate în sunetele din tema principală. Așadar, este o lucrare ce ascunde simboluri muzicale, foarte poetică. Am vorbit despre misticismul și poezia Victoriei Poleva și iată că le regăsim și la Berg, dar aici regăsim și conexiunea cu dragostea pentru natură. Desigur, cel mai important aspect este cel legat de calitatea artistică a solistei, genul nu este relevant. Alban Berg sugerează elemente vizuale în interpretarea acestui concert, la un moment dat solistul trebuie să cânte un sunet care este preluat rând pe rând de partida de viori, iar indicațiile autorului sugerează ca solistul să pară că ia toate viorile cu el. Și pentru că acest concert este dedicat memoriei unui înger, mi se pare deosebit de interesant atunci când partea solistică este interpretată de către o tânără violonistă.