Domnule Răzvan Negoiță, sunteți singurul român membru în această orchestră italiană de mare prestigiu. Care a fost parcursul dumneavoastră până aici?

Eu m-am născut în România, la Iași, într-o familie de muzicieni; mama și tata erau violoniști la Orchestra Filarmonicii din Iași. Când aveam 8 ani, ne-am mutat cu toții în Italia și am crescut în Italia. Acolo am făcut și parcursul de studiu muzical cu părinții mei, acasă, dar și la un conservator. Apoi, după ce m-am perfecționat cu mari maeștri, am avut ocazia să cânt în mai multe orchestre prin Europa. Deci, să zicem că am multe de spus pentru că am putut să cânt și în Franța, în orchestră la Teatrul din Nisa, și în Austria, la Bruckner Orchester în Linz. Și, de aproape 2 ani, am câștigat ultimul concurs la Accademia Santa Cecilia și m-am întors în Italia. Deci, un parcurs destul de complex.

Am înțeles că a fost jalonat și de competiții internaționale.

Da, exact. Dar e un parcurs mai mult din punct de vedere orchestral foarte interesant. Am avut ocazia, șansa să lucrez cu foarte mari dirijori și ceea ce-mi place nemaipomenit de mult cu orchestra mea, cu Santa Cecilia, este că avem șansa și privilegiul să avem pe podium întotdeauna poate pe cei mai buni dirijori din lume. Este o mare plăcere de fiecare dată când ne așezăm la pupitru să putem face muzică cu maeștri așa de buni.

Nu ați mai avut prilejul să veniți la București în Festivalul Enescu deși orchestra Accademiei di Santa Cecilia nu se află pentru prima dată la acest festival. Dar înțeleg că ați avut totuși ocazia de a participa alături de acest ansamblu la alte festivaluri europene, chiar dacă, în ultima perioadă, o parte din stagiuni și unele dintre manifestările artistice, au fost cumva zădărnicite de perioada aceasta de pandemie. Dați-mi câteva repere de manifestări unde ați fost mai recent cu acest colectiv remarcabil!

Cu orchestra din Santa Cecilia am avut întotdeauna ocazia să facem turnee, mai ales cu maestrul Antonio Pappano, care a fost dirijorul nostru până anul trecut - asta este prima stagiune după aproape 20 de ani în care nu am fost conduși de maestrul Pappano - și am avut șansa și privilegiul să cântăm în cele mai frumoase săli din lume. La Musikverein la Viena, Konzerthaus tot la Viena, Filarmonica din Berlin, noua sală din Hamburg - nemaipomenit de frumoasă, la Filarmonica din Paris... Este întotdeauna o mare plăcere când facem un turneu și putem prezenta sunetul nostru într-o sală care ori nu ne cunoaște, ori care nu este obișnuită cu sunetul orchestrei din Santa Cecilia.

Ce înseamnă sunetul acestei orchestre?

Eu cred că, din punct de vedere calitativ, avem o foarte mare energie. Ceea ce pot să vă spun este că am cântat în multe orchestre prin Europa și niciodată nu am întâlnit un sunet așa de vibrant, așa de puternic. Foarte mulți soliști la suflători și colegi de-ai mei sunt niște muzicieni extraordinari. Vorbesc de foarte mulți - de primul corn, primul flaut, primul fagot... persoane nemaipomenite și din punct de vedere uman, lucru care este foarte greu de găsit în general.

Un sunet a cărui energie poate fi pusă, oarecum, pe seama unui temperament "latin" pe care lumea-l așteaptă de la acest colectiv care presupun că are o componență destul de internațională, deși mi s-a părut mult mai sudat față de ceea ce vedeai înainte în marile orchestre, unde repartiția "originilor" instrumentiștilor era mult, mult mai variată și pe o dimensiune geografică mult mai mare.

Da, absolut. Trebuie să zic că, din punct de vedere al caracterului, eu și colegii mei suntem niște persoane cărora le place viața muzicală pe care o petrecem și au și temperamentul... Probabil, da, temperamentul latin, italian contribuie foarte mult la sunet și avem foarte mare energie când suntem pe scenă. Este o caracteristică pentru care toți dirijorii ne-au apreciat și ne-au lăudat. Cred că este un lucru... cum Orchestra Filarmonicii din Viena are calitatea asta de sunet de catifea, fiecare orchestră are o caracteristică poate care iese la iveală mai mult decât altele. Pentru noi, în opinia mea, sunt energia și sunetul mare care cuprinde toată sala.

Aveți și un sediu nou din câte înțeleg, în care vă desfășurați activitatea. Genul acesta de săli noi vă favorizează ca sonoritate?

Da, avem un nou auditorium (nu este chiar nou), se cheamă Parco della Musica, aici, la Roma. Este o clădire nemaipomenit de frumoasă, foarte futuristă, construită de Renzo Piano, cu trei săli de concerte. Sala mare este... chiar foarte mare - 2600 de spectatori pot să intre - și are o acustică foarte frumoasă, plină și cu foarte multe culori. Este o sală în care e o mare plăcere să ne susținem stagiunea.

Cam câte repetiții aveți pe săptămână pentru un concert?

Poate varia, dar, în general, noi facem câte două repetiții pe zi... patru repetiții plus o repetiție generală pentru un concert simfonic, iar după aceea avem de obicei trei concerte în trei seri.

Deci aveți cinci zile din săptămână ocupate full!

Da, destul. Mai ales că mulți dintre noi mai au și academia în care sunt profesori și concerte ca soliști, muzică de cameră... Este o activitate foarte intensă, dar foarte frumoasă. Trebuie să recunosc că eu mă simt privilegiat să fiu muzician în orchestra asta.

Practicați și muzică de cameră alături de câțiva dintre colegi?

Da, mai avem și o stagiune de muzică de cameră. Mulți colegi s-au organizat și au creat ansambluri - trio, cvartet, ansambluri de suflători sau cvintete - cu care să putem face concerte în afară de activitatea normală a orchestrei.