Festivalul Internațional "George Enescu" și-a continuat și anul acesta tradiția de a combina vechiul și noul, într-un spectacol plin de culoare pentru toți fanii muzicii clasice. Aseară (12 septembrie), la Ateneul Român a avut loc concertul Cameratei Bern, condus de violonista și compozitoarea Patricia Kopatchinskaja. Cu o abordare interdisciplinară, menită a aduce un suflu nou unor muzici și teme deja arhicunoscute, Kopatchinskaja și ansamblul pe care îl îndrumă încă din 2018 au purtat publicul într-o călătorie. Cu originalitate, efervescență și o dramaturgie a spontanului, sala aproape plină a Ateneului s-a bucurat de un repertoriu construit în jurul muzicii lui F. Schubert, potențat și de lucrări ale lui Normiger, Gesualdo și Kurtag.

Mai multe putem afla chiar de la violonista însăși, cu care am avut plăcerea de a sta de vorbă după concert. De origine moldovenească, artista a păstrat o legătură puternică cu spațiile de origine, concertând și în edițiile trecute ale Festivalului Enescu. Deși a emigrat în Austria la o vârstă fragedă, și-a adus aminte cu drag de limba română, începându-ne dialogul cu o întrebare cât se poate de aproape de suflet.

Patricia Kopatchinskaja, este absolut minunat să stăm de vorbă. Sper că până acum, experiența dumneavoastră cu Festivalul Enescu a fost cât se poate de memorabilă și aș dori să vă felicit pentru fabulosul concert din această seară. Cum v-ați simțit înapoi în România, pe scena Ateneului, alături de Camerata Bern?

Eu aș spune că Camerata Bern este familia mea, cu prieteni care mă știu foarte bine și noi ne înțelegem ca oameni și ca muzicieni foarte, foarte bine. Este ceva instinctiv și telepatic de a veni cu familia mea în țara de unde sunt. Eu sunt din Moldova, dar simt că și România este țara mea. Deci, e foarte special.

Pentru că în cadrul Festivalului Enescu sunteți prezentă în două ipostaze diferite, iar mâine seară veți urca din nou pe scena Ateneului într-un concert solo, există vreo diferență în felul în care vă pregătiți pentru fiecare dintre aceste reprezentații? Pe lângă repertoriu, cum vă schimbați abordarea între recitalul care tocmai s-a încheiat și cel de vioară de mâine, în care veți cânta muzica lui Arnold Schoenberg?

Toți sunt, de fapt, unul. Nu aș face o mare diferență între Schubert și Schoenberg, cum nu aș găsi diferențe nici între muzica pop, rock sau cea clasică. Toate sunt muzică și din acest motiv nu simt nevoia "să mă schimb" când trec de la una la alta. Nu ar fi o idee rea dacă m-aș imagina în postura lui Pierrot, în timp ce cânt Schubert. Aș avea astfel niște idei noi, de exemplu, cum ar suna Schubert pe lună. E destul de greu să cânți constant aceleași piese și asta este problema generală a muzicii clasice. Așa că avem nevoie de metode psihologice, aproape schizofrenice, în care să vedem aceeași piesă într-un mod cu totul diferit.

"Moartea și fata" a fost titlul concertului de aseară al Cameratei Bern și al Patriciei Kopatchinskaja. Pornind de la cvartetul de coarde omonim, compus de F. Schubert, spectacolul se folosește de lucrări precum "Dansul Morții" al lui Normiger sau "Ruhelos" de Kurtag pentru a sublinia detalii din acesta și a-i extinde sensul. Asemenea unui continuu al emoțiilor, niciun colț al intenției Schubertiene, acum reorchestrată pentru 15 muzicieni, nu a rămas neexplorat. Concertul a devenit memorabil încă din primele sale secunde, în care publicul a fost invitat la dans, în cel mai real și "teatral" mod cu putință, celebrând rădăcinile vechi ale temelor lui Schubert. Spiritul muzicienilor de a depăși convențiile unui concert clasic a rezultat într-o atmosferă pur și simplu electrică în sala Ateneului.

Patricia Kopatchinskaja, ce v-a inspirat să abordați cvartetul lui Schubert și să-i extindeți mesajul, cu lucrări ce se întind din Evul Mediu, până la Gyorgi Kurtag?

Am vrut să fac o călătorie din cele mai vechi timpuri, până în prezent. M-am gândit la moarte ca la un companion și am vrut să o tratez ca pe un dans, un așa numit "Toden Tanz". Când ciuma a făcut ravagii în Evul Mediu, atâția oameni au dispărut dintr-o dată. Toată Europa a fost plină de cadavre și nimeni nu a știut ce să facă cu ele. Așa că a devenit parte din cotidian, iar oamenii au trecut prin suferință dansând, întâi regii, apoi clerul și așa mai departe, până la oamenii simpli. Lumea a devenit un caleidoscop al dansurilor, iar dansul o altă față a morții, dar și a vieții, până la urmă.

Credeți că puterea lui Schubert de a rezona cu publicul prin scriitura sa a crescut în timp? Cum îi vedeți perspectiva, ca interpretă și compozitoare de muzică nouă în 2023?

Interesant este faptul că nu și-a ascultat niciodată piesele, de fapt. A compus mai degrabă dintr-o viziune utopică. Fiecare piesă de Schubert este lungă, repetitivă și mereu axată pe nostalgie. E un limbaj foarte vechi, care a pornit de la Beethoven și a continuat spre eternitate. Schubert a fost foarte singuratic și e un lucru pe care nimeni nu ar trebui să-l analizeze mai mult decât este nevoie. Îl simt foarte uman și abstract în același timp. De asemenea, muzica lui este foarte pitorească și apropiată de folclor, pentru oameni simpli.

Patricia Kopatchinskaja, a fost o plăcere să stăm de vorbă și îi invit cu ocazia asta și pe ascultătorii noștri din nou în sala Ateneului pentru următorul concert al dumneavoastră, care va explora și alte laturi ale muzicii. În încheiere, la ce ne putem aștepta de la Patricia Kopatchinskaja pe viitor?

Chiar nu știu, nu am nicio certitudine. Sunt multe posibilități: aș putea deveni o călugăriță budistă undeva în Tibet, de exemplu. Este clar totuși că aș vrea să compun mai mult și aș mai putea dirija, dar până la urmă nimeni nu știe. Cum a zis și Winnie The Pooh: "pot prezice orice, numai viitorul nu". Așa că nu îmi pot prezice viitorul.