Am să încep dialogul nostru, Carmen Lidia Vidu, cu o constatare personală. În prezent, cel puțin la Sala Palatului și sub egida Festivalului Internațional "George Enescu", ideea de a însoți o operă în concert sau un concert vocal-simfonic de o proiecție multimedia - care, altădată, a scandalizat presa muzicală și chiar pe o bună parte dintre muzicieni și melomani - astăzi, nu mai uimește pe nimeni! De unde deduc că ai câștigat pariul implementării vizualului în procesul de desfășurare a unui concert clasic. Dar acesta a fost totodată și obiectivul tău?

Sinceră să fiu, nu a fost deloc obiectivul meu. Am fost foarte surprinsă, în 2017, când am fost invitată să colaborez cu Festivalul "George Enescu", deoarece nu am înțeles miza. Foarte târziu, cred că de-abia prin 2021, am înțeles de la Vladimir Jurowski că își dorea de fapt să ajut publicul să înțeleagă operele în primă audiție. Eu credeam că se dorea o modernizare, o împrospătare - când, de fapt, accentul era pe înțelegere! Motiv pentru care, nu neapărat că dialogul a fost la început ...superficial - pentru că a fost cât se poate de profund şi bazat pe cunoaștere, pe analiza profundă a operei...mai ales că eu nu vin din direcţia aceasta, ci din direcția teatrului, a filmului, din zona documentară iar pentru mine Opera e o lume în care trebuie să mă documentez de o mie de ori mai mult decât un solist, pentru mine este ceva complet nou. Dar eu, de-abia foarte târziu am înțeles că aceste opere sunt în primă audiție pentru publicul din România - motiv pentru care el trebuie "ajutat" să înțeleagă atmosfera, dramaturgia, acțiunea, personajele...și-abia după aceea, mesajul dirijorului și al regizorului. Pentru că dirijorul își poate dori repere cu războiul din Ukraina, cu sexualitatea, cu fluiditatea feminismului ș.a.m.d. - fiecare dirijor vine cu niște repere contemporane! - după ce reperele compozitorului au fost foarte bine creionate și puse în pagină.

Deci, "povestea" pe care o spui tu prin imagini, este sugerată de dirijor?

Da, povestea este în primul rând dată de dirijor! El îmi dă cheia și-mi spune dacă își dorește să merg într-o direcție clasică, într-o direcție care să pună accentul pe narațiune, pe bâlci, pe bandă desenată, pe fotografie, pe dans, pe artă contemporană... fiecare dirijor este foarte diferit; depinde de vârstă, de educație și de implicare.

Totuși, provocarea a fost aruncată în fața publicului meloman. Aceea de a ieși practic din acea percepție clasică a muzicii, exclusiv auditivă, și a accepta completarea audiției cu o formă vizuală.

Cred că publicul a lucrat și s-a educat alături de mine. Adică, eu alături de el și el alături de mine. Acesta este adevărul! În acești ani, cred că Festivalul "George Enescu" a fost și școală dar, a și făcut școală alături de noi. Trăim niște timpuri foarte interesante: în care profesorii sunt școlari și școlarii sunt profesori...iar asta este minunat! Probabil, în câțiva ani, ceea ce facem noi acum va fi deja old school și o să ne aducem aminte de aceste vremuri.

În afară de dorințele dirijorului, ce anume urmărești tu, personal, atunci când începi să desfaci o piesă muzicală și să ți-o apropii?

E foarte important ca publicul să devină un spectator activ. Ceea ce înseamnă, să înțeleagă - odată: partea autorului din vremea când a fost compusă opera, iar apoi, să nu rămână la partea aceea pasivă - de poveste de adormit adulții - ci, cumva, să lucreze acea operă și în spațiul contemporan. Și-atunci, cred că menirea mea e să racordez fiecare moment din trecut la prezent, dar fără să forțez - ci chiar să-mi pun întrebări: unde e esența? - și să caut esența în prezent, să văd ce mai poate funcționa din acel trecut și să-i găsesc raportul în prezent. Cred că aici este valoarea mea! Să pot găsi umanitatea, conflictul, tensiunea... fiecărei opere în parte! Să-i găsesc resursele astfel încât să-i respect stilistica - indiferent că este Stravinski, Benjamin Britten sau George Enescu. Să văd dacă o operă s-a compus din zona folclorică sau din zona academică, dacă este din zona contemporană sau țărănească... și, de-acolo pornind, să încerc să compun - la rândul meu, zona contemporană a acelui moment, în opera de astăzi.

Ce "poveste" ți-a spus ție Billy Budd și ce poveste ne vei spune tu în seara de 12 septembrie?

"Billy Budd" este, în primul rând o poveste pe voci strict masculine - ceea ce mi se pare foarte interesant, mai ales că eu sunt o voce feministă a zilelor noastre. Mi se pare iarăși interesant că la bază are o poveste scrisă de Melville, autorul celebrului roman "Moby-Dick"- după care, vreo 22 de ani, nu a mai scris nimic, după care s-a apucat de "Billy Budd", creionând câteva inserții despre sexualitate. Dar chiar și pe vremea lui Benjamin Britten homosexualitatea era interzisă. Așadar, a încercat să creioneze această temă cât s-a putut.

Discutând cu dirijorul Hannu Lintu - care va dirija opera în concert cu proiecții video de la Sala Palatului, el mi-a spus că totuși tema centrală pe care Benjamin Britten a dezvoltat-o în "Billy Budd" este homosexualitatea. Şi, mergând în cheie americană, am pus toată această operă în stilistică de bandă desenată animată, astfel încât, cred că am respectat tema de artă contemporană și am dezvoltat tematică propusă de dirijor.

Ai rezonat cu muzica acestei opere? Îți place Benjamin Britten?

Îmi place foarte mult Benjamin Britten. Recunosc, de-abia la Festivalul "George Enescu" am cunoscut acest compozitor. Iar Peter Grimes este, cred, opera pe care o fredonez cel puțin lunar - așa cum ți-am mărturisit astăzi, mai devreme, într-o conversație personală. Mi-aș dori ca undeva, în experiența mea personală, să reușesc să montez în viitor - nu în registru multimedia! - ci în registru clasic -cu inserții multimedia, dacă va fi nevoie! - această această operă. Pe mine m-a impresionat foarte mult! Tot atunci am descoperit și una dintre marile voci ale lumii, Lise Davidsen, care ne-a uimit pe toţi în timpul repetițiilor. A fost un moment fantastic! Iar, în timpul repetițiilor când se întâmplă așa ceva, pur și simplu se oprește timpul în loc și sunt momente fabuloase...

În "Billy Budd", Britten folosește tehnica leitmotivică mai mult decât în oricare altă partitură de operă a sa. Există și imagini cu rol de leitmotive în vizualul creat de tine pentru Billy Budd? Te-ai gândit la asta?

Există, dar nu le tratez totuși ca leitmotiv. Recunosc. Am încercat să folosesc niște temperaturi de culoare, dar nu am mers pe leitmotiv fiindcă am impresia că din punct de vedere vizual aceste lucruri nu se înțeleg dacă nu sunt masiv reproduse. Am încercat aceste lucruri în trecut și mi s-a părut că nu au avut efectul scontat. Fiind video-proiecții de mare întindere, am încercat de data aceasta să pun accent pe o proiecție de aproape 180 de grade, care să-ți creeze un asemenea câmp de perspectivă încât să ai impresia că navighezi și că pătrunzi cumva în mare, în interiorul ei și intri în starea de film, hipnotică, mai degrabă decât în zona aceast de leitmotiv. Recunosc deci, că nu am mers în zona aceasta!

Spune-mi, chiar dacă cei care ți-au dictat până acum direcțiile în realizarea vizualelor tale au fost dirijorii - și asta înțeleg că te nemulțumește întrucâtva - vei rămâne creator de vizual pentru opere și pe viitor?

Adevărul este că, în afara Festivalului "George Enescu", nu fac acest lucru! Pentru un vizual, chiar dacă acest lucru are loc o singură seară timp de două ore și jumătate și apoi se întrerupe tot, noi lucrăm în ritm constant între 8 și 10 ore pe zi, inclusiv sâmbăta și duminica, minim două sau trei luni. Dacă vrem să o lălăim, ne ducem la patru-cinci luni fără sâmbete și duminici. Eu nu sunt artist vizual ca să pun o mare, o bărcuță, o culoare! Eu, din păcate, sunt regizoare și fac împreună cu desenatoarea cu care lucrez, un teanc de desene... sunt 700 de desene făcute de mână, cadru cu cadru, ceea ce înseamnă că mă gândesc la fiecare secvență, i-o dictez ei, ea desenează, după care vine cel care colorizează, după care vine animatorul și, uite-așa, după o muncă de câteva luni de zile, totul se duce într-o singură seară... și asta este.

Mă gândesc să propun unor producători - gen: Primărie, Ministerul Culturii! - ca la pachet cu Festivalul "George Enescu" - evident, pe gratis! - să predăm aceste materiale unor festivaluri - gen Spotlight sau iMapp să fie proiectate. Astfel, Festivalul "George Enescu" să aibă reprezentare în aceste festivaluri de video mapping și, să se audă muzică, să se audă operă în piețele publice. Pentru că sunt vizualuri extraordinar de bine făcute! Materiale de două ore şi jumătate, plătite deja Festivalul "George Enescu"! În afara Festivalului "George Enescu", fac teatru și film și nu colaborez cu nici un alt producător care să facă muzică...

Dar operă asculți în timpul liber?

Ascult operă și trebuie să mărturisesc că marele moment a fost Stravinski. Mi-au dat lacrimile când am primit propunerea lui Vladimir Jurowski de a face vizualul pentru "Nunta" - din audiţia căreia, la început, nu am înțeles nimic. Am ascultat muzică toată viața. Apoi am început să citesc despre această operă, să ascult în mai multe variante și, în cele din urmă, am reușit s-o descifrez. Atât de mult a trebuit să studiez și atât de mult mi-a plăcut, încât după terminarea festivalului, în momentele tensionate ca să mă liniștesc, ascultam "Nunta" lui Stravinski.

Pentru că este o partitură bijuterie, cu o lucrătură de filigran până la urmă.

Este, este! Și-odată ce ai descifrat-o, ți se clarifică tot cosmosul. Este ceva incredibil! Dar "Nunta" chiar trebuie să o înțelegi, altfel e haos.

Dar din repertoriul clasic, ai vreo operă favorită?

Favorită nu am. M-am întâlnit cu "Madama Butterfly" fiindcă s-a montat un spectacol care vorbea despre Madame Butterfly la Odeon. Şi așa am descoperit opera și mi-a plăcut foarte mult...

...prin poveste!

Exact. Apoi, am văzut "Traviata" lui Simon Stone online și mi s-a părut o montare fabuloasă.

Așa ceva îmi place foarte mult. Aș merge în fiecare zi la operă dacă în București aș vedea aşa ceva!

Și dacă ai asculta-o pe Lise Davidsen, nu?

Ooo, toată ziua aș asculta-o...