Consider că este un privilegiu să petreci şi doar câteva minute în compania unei personalităţi de calibrul lui Herbert Blomstedt. Nu am avut ocazia să-l ascultăm în România, dar l-am ascultat deseori în înregistrări primite prin intermediul Uniunii Europene de Radio. Un dirijor charismatic, însă nu în sensul teatral: Herbert Blomstedt trăieşte muzica interior şi ştie să o pună la dispoziţia publicului aşa cum probabil şi-a imaginat-o ideal compozitorul.

În 2012, Herbert Blomstedt, dirijorul născut în America din părinţi suedezi, a împlinit venerabila vârstă de 85 de ani. La 27 de ani obţinea primul său angajament ca dirijor al unei orchestre suedeze. Au urmat lungile colaborări cu orchestrele radiodifuziunilor daneze şi suedeze, Herbert Blomstedt urmându-i lui Sergiu Celibidache la pupitrul Orchestrei Radiodifuziunii Suedeze. Au urmat ani de succes la pupitrul Capelei de stat din Dresda, Orchestrei Simfonice din Chicago, Orchestrei Radiodifuziunii din Hamburg, Orchestrei Gewandhaus din Leipzig.

Herbert Blomstedt este considerat un specialist al muzicii maeştrilor germani: Beethoven, Schubert, Bruckner, Richard Strauss. Discografia lui a fost distinsă cu două premii Grammy şi numeroase alte premii ale industriei discografice.

Aşa că era firesc să aflu, în primul rând, care sunt principiile pe care se sprijină cariera de dirijor a lui Herbert Blomstedt, atât de lungă şi de plină de succese.

Despre principii şi succese

"Văd dirijorul ca un pe avocat al compozitorului. Deci, în primul rând, trebuie să respectăm adevărul partiturii, să fim siguri că partitura este respectată cu tot ceea ce scrie în ea - şi vorbesc aici nu doar de aspectele tehnice, ci şi artistice, emoţionale, filosofice. Trebuie să ne asigurăm că totul este acolo. În al doilea rând, trebuie să transformăm partitura în ceva interesant pentru public, pentru că noi cântăm pentru cineva, toată muzica a fost compusă pentru cineva. Uneori poate să fie un conflict - te poţi gândi că poţi obţine un efect mai bun nerespectând partitura sau poţi alege să nu obţii un efect, dar să fii credincios partiturii. Cred că aceasta este linia de demarcaţie între cele două tipuri de dirijori: unul este avocatul compozitorului, altul, vrea să obţină doar efecte, ceea ce nu este un lucru rău în sine pentru că vrei să oferi publicului o experienţă interesantă. Dar dacă ar fi ca eu să aleg între o experienţă şi a nu fi fidel partiturii, aş fi mai fericit respectând partitura, încercând în acelaşi timp să ofer publicului o experienţă memorabilă."

Când v-am întrebat despre principii, m-aţi întrebat - cele ale dirijorului? Cred că e momentul să ne dezvăluiţi şi principiile dumneavoastră ca persoană.

Cred că sunt aceleaşi. Scopul meu nu a fost să obţin succesul, ci să profit de experienţa vieţii, făcând parte din vieţile altora. Personal, cred că sunt aici ca să servesc celor din jurul meu. Scopul nu este să obţii cât mai mulţi bani posibil, cât mai multă faimă posibil, să fii cel mai frumos posibil, ci să fii de ajutor şi un model inspirator pentru ceilalţi.

Aţi vorbit despre public şi importanţa lui. Cum a evoluat publicul de la începutul carierei dumneavoastră şi până astăzi? S-a schimbat sau nu?

S-a schimbat un pic, pentru că niciodată nu suntem la fel de la o zi la alta. Dar desigur, sunt trăsături care rămân neschimbate ca acum 2000 sau poate 5000 de ani. Avem aceleaşi nevoi primare: securitate, pace, fericire, comunitate. Publicul de astăzi s-a schimbat odată cu dezvoltarea tehnicii care s-a petrecut incredibil de rapid. În ultima sută de ani, dezvoltarea tehnicii a fost de 100 de ori mai rapidă decât ceea ce s-a petrecut în anteriorii 2000 de ani. Deci circumstanţele în care trăim sunt diferite astăzi. Publicul îşi doreşte să obţină cât mai multă fericire în cât mai scurt timp posibil. Ceea ce înseamnă că trăim pe fugă: nu mai avem răbdare ca înainte; cum avem parte de atâtea schimbări în jur, ne aşteptăm la schimbare, cerem mai multă schimbare, avem nevoie de mai multă schimbare. Ceea ce pune în dificultate anumite aspecte ale vieţii umane care cer mai multă răbdare. Cred că mulţi dintre adulţii de astăzi se comportă ca şi copiii: concentrare pe termen scurt, permanent ceva să-i distreze, nu au linişte şi li se pare chiar plicticos să nu aibă parte de ceva interesant tot timpul. Era o vedetă germană de rock care sintetiza aceasta - am citit recent într-un interviu - "Muzica mea trebuie să fie ca un pumn în stomac", altfel nu obţinem niciun efect. Trebuie să te lovească cu putere. Desigur, asta ar fi sunat pentru bunicii noştri simplu: brutalitate, barbarism. Trebuie să fim atenţi în prezent să nu mergem prea mult în această direcţie pentru că am distruge nişte părţi mai sensibile ale umanităţii noastre.

Venind din România, îmi este imposibil să nu întreb ce muzicieni români cunoaşteţi, cu ce muzicieni români aţi colaborat, poate ce muzicieni români apreciaţi?

Ştiu foarte mulţi muzicieni români, pentru că mulţi au plecat din România în timpul vremurilor dificile din vremea comunismului şi sunt şi atâtea grupuri etnice care au părăsit România - ştiu atât de mulţi germani care au venit din România. Acum câţiva ani am fost la o slujbă religioasă la Koln; mai mult de jumătate dintre cei din biserică erau români. Şi făceau o muzică foarte frumoasă. Erau din minoritatea germană din România.Ca muzicieni, sunt foarte mulţi: Radu Lupu, cu care am concertat deseori. Este o persoană foarte interesantă, un filosof al pianului. Bineînţeles, este Sergiu Celibidache, care şi-a trăit mare parte din viaţă în Germania, dar şi în Scandinavia.

Aţi condus de altfel aceeaşi orchestră din Suedia ca şi Sergiu Celibidache, Orchestra Radiodifuziunii Suedeze.

Da, el nu a fost însă niciodată director muzical al acestei orchestre, nu a vrut să aibă acest titlu. În realitate, a fost. A dominat totul timp de zece ani. Îi simt încă prezenţa când colaborez cu această orchestră. Chiar dacă cei mai mulţi dintre cei de astăzi nu au cântat cu el, spiritul lui încă este acolo, cu bune şi rele. Era foarte dominator, nu admitea să se facă muzică decât în stilul lui propriu. Sub conducerea lui, muzicienii au învăţat să se asculte unii pe alţii, ceea ce e minunat. Totuşi, luată ca grup muzical, orchestra nu a crescut, nici chiar Orchestra Filarmonicii din Munchen. El a pus o ştampilă pe toată orchestra, dar orchestra nu a crescut, nu a fost mai bună când s-a încheiat colaborarea cu Celibidache decât când a început, însă ei cântau aşa cum vroia el. Era ceea ce cerea şi ceea ce a obţinut. Celibidache avea o ureche extraordinară şi a învăţat orchestra să asculte ce cântă. Ştiu şi o duzină de violonişti din România care şi-au părăsit ţara şi au venit în Suedia, Germania, Danemarca.

Şi o ultimă întrebare. Există un secret pentru o viaţă atât de lungă şi plină de succese ca a dumneavoastră?

Vedeţi, secretele nu sunt decât în parte. Sună bine pentru un jurnalist să spună în câteva cuvinte "Acesta este secretul cuiva", dar totul este mult mai complex decât atât. Mi-aduc aminte de o recepţie la Los Angeles. Eram invitatul Filarmonicii şi consulul Suediei de acolo a organizat o recepţie la care a invitat 30-40 persoane. Stăteam la uşă să-i întâmpin şi deodată o doamnă m-a întrebat: "care este secretul dumneavoastră?" Mi s-a părut ciudat să mi se pună o asemenea întrebare la începutul unei recepţii. După o oră şi jumătate, când a plecat, doamna mi-a spus "Acum ştiu care este secretul: gânduri limpezi, acţiuni limpezi, fără exagerări." Acesta a crezut ea că este răspunsul. Am încercat să fiu o persoană foarte disciplinată cu mine însumi. Îmi împart timpul foarte judicios, să-l folosesc productiv. Urăsc discuţiile gălăgioase sau să-mi omor timpul. Îmi place să mă relaxez, dar în acelaşi timp vreau să fac ceva productiv, să mă plimb în pădure, să mănânc o masă bună, să fiu cu prietenii sau familia, să-mi învăţ copiii. Cred că disciplina este foarte importantă când lucrezi cu o orchestră, nu o disciplină militară - adică nu de tipul "nu faceţi aşa", ci "deschideţi urechile pentru a asculta ce fac alţii, vedeţi ce gândesc ceilalţi". Acesta este tipul de disciplină care îmi place.