Andrei Ioniță, din perspectiva dumneavoastră de artist român care circulă mult în străinătate, cum contribuie Festivalul Internațional „George Enescu” la imaginea României? Este privit ca un brand de țară?

Aș începe cu aminitirile pe care eu le am din copilărie cu Festivalul Internațional George Enescu. Încă îmi amintesc de acea emulație și de acea atmosferă din zona Calea Victoriei, Ateneul Român, acel circuit și acel flux de persoane care mergeau dinspre Sala Palatului seara înspre concertul de la miezul nopții de la Ateneul Român. M-am bucurat și atunci când am plecat în străinătate să vorbesc cu diverși artiști cunoscuți pe plan internațional și să-mi povestească ce descoperire minunată a fost acest festival și faptul că au ajuns să viziteze România, o țară pe care, din păcate, ei nu o cunoșteau până în acel moment. Deci, da, Festivalul „George Enescu” este un brand de țară, este de asemenea evenimentul cultural principal al României și mă bucur mult să revin și până la urmă să-mi și reprezint țara, chiar dacă voi cânta aici acasă, dar să mi-o reprezint la acest festival.

Așa cum ați spus, reveniți pe scena festivalului. Prima apariție a fost în 2017. Cum vă amintiți acea experiență?

A fost un concert încărcat de multă energie pozitivă. Publicul de-abia aștepta să mă asculte. Eu am cântat ca solist cu Orchestra Filarmonicii din Muchen. A fost primul meu concert pe scena mare a Sălii Palatului, deci a fost cumva, să-i spunem, cel mai semnificativ concert al meu din România de după câștigarea concursului Ceaikovski. A fost efectiv o bucurie să împărtășesc plăcerea pe care o am pentru muzică și pentru cântat cu publicul de acasă.

În cadrul concertului din data de 4 septembrie veți interpreta Simfonia concertantă în si minor pentru violoncel și orchestră de George Enescu, în compania Orchestrei Tonhalle din Zurich cu Paavo Järvi la conducere. Această lucrare a fost opțiunea dumneavoastră sau a fost un opus sugerat de organizatori?

Mi-a fost propusă această lucrare și pot spune că a fost o alegere foarte inspirată a conducerii Festivalului. Am început să interpretez această lucrare anul trecut, chiar luna mai a anului precedent. Am cântat pentru prima dată Simfonia concertantă de George Enescu pe scena Sălii Radio, în compania Orchestrei Naționale Radio și de atunci am mai avut ocazia de a o cânta și cu alte orchestre din străinătate, chiar cu Orchestra BBC Symphony la Londra.

Cum ați descrie această lucrare?

Poate că sună clișeic faptul că mă identific cu această muzică doar pentru că sunt român, dar în general, la muzica lui Enescu, pe lângă faptul că din punct de vedere al limbajului muzical este total paneuropeană, el a absorbit ca un burete toate aceste influențe de la muzica lui Richard Strauss, limbajul muzical al lui Mahler, până mai apoi al expresioniștilor din spațiul francez. Totuși, spiritul lui a râmas întotdeauna adânc înrădăcinat în ethosul românesc. Până și în această lucrare de tinerețe care a fost scrisă la 18-19 ani, deci cam în aceeași perioadă cu genialul octet de coarde sau chiar înainte de rapsodiile române, această muzică poate fi considerată post-romantică, dar în același timp, își păstrează acel spirit și acea motivică foarte stilizată profund românească și influențată de acele cântece populare cu care Enescu a copilărit. Este o lucrare de mare anvergură. Este foarte interesant faptul că Enescu nu a reușit să compună o lucrare concertantă pentru instrumentul lui, pentru vioară, în schimb, mă bucur că violoncelului i-a dăruit această minunată lucrare, este o lucrare de anvergură, așa cum am mai spus, este o simfonie concertantă, ceea ce înseamnă că și aparatul orchestral este foarte stufos. Cu toate acestea, violoncelului i se oferă într-adevăr un rol tematic și melodic principal. Este interesant faptul că această simfonie concertantă ca structură poate fi împărțită, să-i zicem în trei părți, cu toate că lucrarea se cântă cap-coadă fără pauză, deci este și o probă de susținere, atât pentru solist, cât și pentru orchestră, dar este o minunată descoperire. De fiecare dată când am prezentat această lucrare, atât în țară, cât și în străinătate, orchestra a fost extrem de fascinată de muzică și cumva angajată să o descopere și să intrăm în cel mai mic detaliu.

Îmi imaginez că înaintea abordării unei lucrări noi, are loc o sesiune de cercetare. Cum a decurs lucrul pentru opusul enescian?

Da, am încercat, evident să mă documentez cât se poate, însă cel mai important lucru este studiul partiturii. Evident, este important să cunoști un pic din contextul istoric al lucrării, însă studiul partiturii îl consider cel mai important și într-adevăr, a fost destul de lucru acolo și din punct de vedere polifonic această lucrare este extrem de complexă din punct de vedere formal, am atâtea fraze care se întrepătrund, atât cu răspunsuri de-ale unor instrumente, suflători de exemplu din orchestră sau fraze care nici nu se termină sau fraza unor suflători sau fraza viorilor, nici măcar nu se termină, iar eu deja îmi încept următorul material tematic. Vorbim aici, ca și în literatură de acel flux al conștiinței, de care Enescu a fost întotdeauna puternic influențat. De fiecare dată când abordez această lucrare mai descopăr niște detalii noi, niște cromatisme deosebite pe care le pot scoate în evidență.

Aș dori să ne îndreptăm puțin atenția către înregistrările speciale pe care le-ați realizat anul trecut în studiourile Radio România împreună cu pianista Daria Tudor și violonista Ioana Cristina Goicea, înregistrări ce s-au concretizat într-un album dedicat creației enesciene. V-aș ruga să ne povestiți puțin despre implicarea dumneavoastră pe acest disc.

Primul disc pe care l-am înregistrat acum mai mult de un an a fost dedicat lucrărilor beethoveniene, iar pentru acest CD dedicat muzicii lui Enescu, Ioana și Daria au înregistrat Sonata nr. 2 pentru vioară de George Enescu. Știu că Daria a mai înregistrat și celebra Suită solo pentru pian, iar împreună cu Daria am imprimat această Sonată nr. 2 pentru violoncel și pian, o lucrare extrem de complexă, plină de sonorități profunde, grave și încărcate de melancolia specifică compoziției enesciene. A fost o colaborare de bun augur și ne bucurăm că CD-ul a reușit să fie deja imprimat.

Un proiect Radio România Muzical.

Mulțumim și doamnei producător Cristina Comandașu pentru toată implicarea de până acum și evident, echipei Radio România Muzical și Editurii Casa Radio. Toți trei am fost programați să cântăm în cadrul festivalului. După concertele noastre vor avea loc și sesiuni de autografe ale acestui CD care tocmai ce va apărea. Va fi lansat practic în cadrul Festivalului „George Enescu”.

Cu ce gânduri așteptați colaborarea cu Orchestra Tonhalle din Zurich și cu Paavo Järvi?

Acum câteva zile am mers la Zurich pentru a repeta cu dumnealor. M-a impresionat profesionalismul cu care, atât orchestra Tonhalle Zurich, cât și maestrul Paavo Jarvi au abordat această lucrare. Ne-am înțeles cumva din priviri. Este o mare bucurie ca român să pot cânta alături de o formație de o asemenea anvergură, muzica poporului meu, muzica lui Enescu.

Faceți parte dintr-o tânără generație de artiști români care susțin concerte pe cele mai importante scene din străinătate. Îmi imaginez că acest lucru vă responsabilizează și mai mult, dar în același timp vă și motivează. Așa este?

Sunt motivat. Pot spune că m-am simțit motivat în momentul în care cariera mea a început în acel moment al câștigării concursului Ceaikovski, în anul 2015, pentru că știu că tinerii muzicieni, elevii, studenții de aici au nevoie de o rază de speranță și cumva de inspirație pentru propriul viitor și pentru propriile perspective. Tocmai de aceea vreau să le arăt că se poate și că este important să nu-ți pierzi niciodată plăcerea pentru această profesie minunată. Mă bucur, de asemenea și să fiu un ambasador cultural al țării și al spațiului geografic din care provin și da, să reprezint România cât mai frumos peste tot.

Citeam pe internet că disciplina devine o virtute la care se ajunge numai parcurgând numai o anumită treaptă de conștientizare. În cazul dumneavoastră, cum priviți disciplina, ca pe o virtute sau trebuie să fie o necesitate?

Disciplina este o necesitate. Poate unii se nasc și cu această virtute, nu știu ce să zic, dar disciplina este un proces continuu, educațional prin care cred că trecem din copilărie, referindu-mă la studiul instrumentului și abordarea muzicii în general, descoperirea sonorităților unui instrument este un proces ce durează toată viața. Tocmai pentru acest lucru ai nevoie de acel studiu extrem de concentrat și de atent și de pragmatic care implică automat disciplina și observ și în decursul carierei mele și în general, în viața de adult, devii cumva din ce în ce mai ocupat, apar tot felul de alte probleme cotidiene, așa că trebuie să-ți planifici foarte bine timpul pentru a reuși să te dedici disciplinat și studiului instrumentului în continuare, chit că este vorba de lucrul de mentenanță, de învățat lucrări noi și așa cum am spus, acest proces și această curiozitate pentru muzică și pentru instrument, nu ar trebui să contenească niciodată.

Dincolo de muzică, ce vă aduce fericire și împlinire?

Nu procesul călătoritului, dar faptul că reușesc prin profesia mea să descopăr locuri noi și culturi noi, să intru în contact cu persoane, cu tot felul de facturi etnice, culturale, îmi place să descopăr.