Cristian Măcelaru, în primul rând, v-aș ruga să faceți o analiză a ansamblului german pe care îl dirijați pe scena Ateneului Român, Orchestra WDR din Koln, prin ce se particularizează?

M-am îndrăgostit de orchestra din WDR prima dată când am fost. Am dirijat muzica lui Stravinski și mi-am dat seama imediat de ce această orchestră are această reputație, de a cânta muzica secolului XX și muzica secolului XXI cu o înțelegere foarte bogată, pentru că ei au avut în istoria orchestrei această tradiție, de a crea cât mai multe compoziții contemporane, compoziții moderne, colaborări cu compozitori foarte mulți, inclusiv Stravinski care i-a dirijat des.

Au și comandat foarte mult.

Au și comandat foarte mult lucrurile și au această tradiție, iar acest lucru se vede imediat, pentru că este un secret de fapt în muzică pe care îl spun eu și acela este că o compoziție mediocră, interpretată foarte bine are un succes mult mai mare decât o compoziție extraordinară interpretată mediocru. De aceea m-am îndrăgostit de acest concept, de această idee a unei orchestre care înțelege importanța unui concert și a unei interpretări foarte bune. Nu contează ce piesă este.

Dumneavoastră oricum erați îndrăgostit de muzica contemporană, pentru că din Statele Unite conduceați un festival de muzică contemporană.

Exact. Atunci, descoperind acest lucru mi-am dat seama de potențialul orchestrei și când ei mi-au oferit poziția de dirijor șef am acceptat imediat, pentru că am vrut să găsesc o orchestră și să contribui vieții culturale globale cu o orchestră care deja era aliniată cu același fel de gândire ca și mine.

Dan Dediu vă compara într-un interviu cu un computer foarte performant. Spunea că doar răsfoiți puțin partitura, dar puneți întrebări de o analiză profundă. Cum ați caracteriza dumneavoastră lucrarea Formido?

Este o lucrare superbă și îmi place atât de mult felul în care Dan Dediu, marele compozitor român are posibilitatea de a crea sunete foarte specifice muzicii lui din orchestră, o combinație de instrumente foarte interesantă. Este o compoziție pe care noi am comandat-o din partea WDR-ului într-o serie de compoziții început în timpul pandemiei care se numea Miniaturen der Zeit, pentru că programul nostru de muzică contemporană se numește Musik der Zeit, adică Muzica timpului, iar Miniaturen der Zeit era un concept pe care l-am adus eu orchestrei, de a comanda compoziții în miniatură, pe care le puteam cânta în timpul pandemiei, cu mai puțini oameni pe scenă, cu separări între noi, cu toate regulile impuse de guvern, iar Dan a compus această compoziție Formido, în care combinația instrumentelor, de fapt face o voce unică, o voce singulară. Este un sunet extraordinar. Felul în care pot să descriu muzica lui Dan în general este o muzică care pe hârtie arată extraordinar de complex, dar în momentul în care orchestra începe să cânte cu toții se adună împreună. Este o magie adevărată, pentru că este foarte rar să întâlnești un compozitor, un compozitor modern care are această abilitate, în care te uiți la partitură, îți imaginezi ceva foarte dificil, în care orchestra va avea o dificultate de a cânta, dar de fapt în momentul în care ei încep să cânte, parcă cumva este foarte natural, este foarte organic ceea ce se întâmplă. Și asta este semnătura unui compozitor extraordinar.

Cum de reușiți doar să răsfoiți lucrarea și să vedeți amănuntele în câteva secunde?

Nu știu să vă spun acest lucru, dar dintotdeauna am înțeles muzica.

De fapt nu o citiți, o scanați instant.

O citesc, dar o citesc foarte repede. Întotdeauna am avut acest dar, nu știu, să pot să înțeleg muzica foarte, foarte rapid. Poate și prin faptul că eu niciodată nu mi-am dorit să mă specializez pe un anumit lucru și de aceea în fiecare an, în fiecare stagiune dirijez sute de compoziții care mă obligă să studiez foarte repede. Și poate acest lucru pe care mi l-am impus mă ajută acum să pot să înțeleg și să studiez compoziții foarte rapid.

Spuneați că această lucrare a lui Dan Dediu a fost o comandă a orchestrei din Koln în această serie. Ce impresie a lăsat creația românească în spațiul german? Acolo a avut prima audiție. La București este cântată în Festivalul Enescu pentru prima dată.

A avut o impresie extraordinară. Publicul a răspuns foarte frumos, iar orchestra a răspuns și mai frumos și suntem în discuții pentru că ei m-au rugat, au spus că este un compozitor pe care vor să îl revadă.

Cum reușește ansamblul din Koln să atragă publicul spre muzica modernă?

Ține foarte mult de cultura pe care orchestra a construit-o în orașul Koln, pentru că muzica contemporană, părerea mea, este că trebuie prezentată în contextul necesar ei, pentru că nici o muzică nu se naște de la nimic. Toată muzica vine de undeva. Marele pianist David Frey îmi spunea: muzica niciodată nu pornește. Ea vine de undeva, câteodată chiar din tăcere, dar niciodată nu începe. Ea continuă de milioane de ani. Iar această idee a unei muzici contemporane care este pusă într-un context în care să i se vadă de fapt comentariile, pentru că toată muzica care există vine ca un răspuns la ceea ce a fost înainte. Ori un comentariu împotrivă, ori un comentariu pentru și de aceea eu când pun muzică contemporană în concerte, ori o fac într-un context în care numai muzica contemporană se înțelege între sine sau într-un context în care arăt de unde vine această muzică. Există două feluri de oameni care apreciază, ori numai muzica contemporană în contextul ei singular sau o muzică contemporană într-un context în care arată istoric de unde se trage această muzică.

De unde vine muzica lui Dan Dediu, pentru că este urmată de Mahler și este urmată de Bartok?

Este adevărat. Muzica lui Dan Dediu, după părerea mea se trage din acești compozitori, se trage din folclorul românesc, se trage din muzica compozitorilor secolului XX din România, dar la fel, se trage foarte mult, ca și sunet, ca și orchestrație, veți auzi în Formido un compozitor care mie mi se pare foarte evident, muzica lui Dan Dediu nu este Olivier Messien. Este un compozitor francez, dar care a creat aceeași idee a unui sunet, în care orchestra de fapt creează împreună o singură voce. Nu este o combinație de 70 de persoane. Este o singură voce, iar fiecare voce contribuie la acel sunet, care, dacă îți închizi ochii este un simplu instrument.

Cum apreciați prezența creatorilor români, și nu vorbim doar de Enescu, în actuala ediție a festivalului Enescu?

Am depus un efort ca în festivalul Enescu să fie prezenți cât mai mulți compozitori români, chiar am deschis această ușă. Nu cred că este un secret, dar noi impunem tuturor orchestrelor care vin în festival și artiștilor să prezinte o compoziție a lui Enescu. Este o modalitate în care festivalul Enescu promovează muzica lui George Enescu.

Aproape toate ansamblurile.

Aproape toate. Noi impunem tuturor ansamblurilor.

WDR-ul nu va cânta nici o piesă de Enescu.

Nu, dar unde am deschis ușa, am spus, dacă nu se poate o compoziție a lui Enescu să interpreteze măcar compoziția unui compozitor român. De aceea l-am adus pe Dan Dediu.

Ați punctat că vreți să impuneți marilor orchestre care vin în festival "obligativitatea" de a cânta Enescu. Ce se va întâmpla cu acea lucrare a lui Enescu după festival. Va intra în repertoriul lor? O vor prezenta?

Aceasta este ideea, de a deschide orizontul muzicienilor și artiștilor către muzica lui Enescu. Sunt multe exemple care se pot da, pentru că acest lucru se întâmplă de mulți ani de zile în festival. Sunt multe exemple pozitive care se pot da, în care dirijori sau artiști, orchestre, au descoperit muzica lui Enescu, iar apoi s-au îndrăgostit de ea și au continuat să o cânte.

Mulți au avut probleme legate de partiturile lui Enescu, de starea lor precară și apoi de achiziția partiturilor. Cum ați depășit aceste dificultăți?

Aceste dificultăți încă nu se pot depăși, dar așteptăm momentul în care drepturile muzicii lui Enescu intră în domeniul public, iar atunci, orice editură va avea șansa să pună muzica lui Enescu într-un context al secolului XXI.

Îmi spunea Dan Dediu, acum ceva timp, la Universitatea Națională de Muzică au început să rescrie partiturile lui Enescu, pentru că nici o orchestră, cum nici dumneavoastră nu aveți timp, să stați șase luni să descifrați zeci de greșeli scrise cu creionul.

Da. Sunt multe din partiturile lui Enescu care încă sunt scrise de mână, adică în format de manuscris, în loc să fie scoase la computer, cum este Beethoven și Mozart, adică mi se pare incredibil faptul că un Mozart este prezentat pe computer, când un Enescu este scris de mână, pentru că acolo s-a oprit interesul editorilor care dețin drepturile lui Enescu.

Cornul fermecat al băiatului cu Matthias Goerne, solist. Prin ce se particularizează versiunea dumneavoastră?

Am colaborat cu Matthias Goerne în a crea o versiune pentru Festivalul Enescu care este diferită de ce vom cânta în Germania și i-am propus să facem și compozițiile pe care Mahler le-a orchestrat, el însuși, dar acum câțiva ani am avut o colaborare cu Detlev Glanert, un alt compozitor german foarte renumit, căruia i s-a comandat să orchestreze cântecele din Cornul fermecat pentru orchestră, pentru că Mahler nu le-a orchestrat pe toate.

Ele sunt în versiunea cu pian.

Exact, dar aceste cântece sunt foarte frumoase, sunt extraordinar de frumoase. El le-a orchestrat într-un așa fel, încât la sfârșitul proiectului când am făcut toate cântecele -ciclul este de aproape două ore de lung - nu mai știam, care le-a orchestrat Mahler, care le-a orchestrat Detlev Glanert și am rămas atât de impresionat de surpriza mea la sfârșitul concertului, l-am rugat pe Matthias spunându-i: uite, avem acum posibilitatea să cântăm oricare. Hai să alegem care ți se par ție că au un traseu frumos și să se creeze o poveste în sine. Așa este conceptul acestor cântece.

Cristian Măcelaru, dirijați des Bartok și ați prezentat mai multe variante ale Prințului cioplit în lemn. Prin ce v-au impresionat aceste sonorități? Ce doriți să transmiteți publicului?

Bartok este un compozitor la care mă reîntorc, dacă ar fi posibil, în fiecare săptămână, pentru că este un compozitor care mă atinge și din punct de vedere intelectual, dar mă atinge și ca om, ca muzician. A fost un om de o generozitate și de o onestitate extraordinară. Îmi place atât de mult să dirijez muzica lui, egoist vorbind, îmi aduce plăcere pur și simplu, pentru că îmi provoacă o înțelegere intelectuală foarte profundă, dar în același timp găsesc o frumusețe și o expresie sentimentală foarte bogată.

Decriptați puțin Prințul cioplit din lemn.

Este o compoziție, un balet unde el a compus muzica. Este o mitologie de fapt. Povestea unui prinț care vede o prințesă într-un castel, în turneul ei și vrea să îi atragă atenția, pentru că se îndrăgostește la prima vedere. Prințesa nu răspunde pozitiv deloc, iar în spatele scenei este de fapt Zâna Pădurii care stă și se uită și care o protejează pe prințesă. Zâna nu vrea ca prințul să ajungă să îi atragă atenția prințesei, vrea să o protejeze și încearcă să găsească modalități în care nu îi dă voie prințului să vorbească cu prințesa. El încearcă să ajungă la ea, să îi atragă atenția. Ea aduce la viață pomii, care îi stau împotrivă, aduce la viață apa, râul care îi stă împotriva prințului să ajungă la prințesă și într-un final, prințul decide să creeze un fel de prinț cioplit din lemn, care este mai spectaculos, mai frumos, mai înalt ca să îi atragă atenția prințesei. Ia un toiag mare, pune mantaua lui pe toiag, își rade capul și pune părul lui pe toiag și începe să miște toiagul ca această prințesă să îl vadă și să se îndrăgostească și ea de el. Prințesa vede toiagul și i se pare o jucărie extraordinară, dar venind către prinț zâna se gândește și spune: ia stai să joc eu un joc și animează prințul cioplit din lemn, care învie. Prințesa vine, se îndrăgostește de el și începe să danseze cu acest prinț cioplit din lemn, pe când prințul adevărat, în disperare, stă și se uită, după care cade la pământ și adoarme. Prințesa pleacă cu prințul cioplit din lemn, iar zânei i se face milă de prințul adevărat și din petalele de flori, din iarbă, din pomi îi face o manta nouă, îi pune păr nou și îl face să fie într-o splendoare extraordinară. Îl trezește și îi spune: acum este prințul peste tot universul. Acestea sunt cuvintele scrise în partitură. Între timp, prințul cioplit din lemn cu prințesa revin pe scenă și prințesa este foarte mirată de faptul că prințul cioplit din lemn cu care ea dansase, începe să se dezmbembreze, îi cade o mână, îi cade un picior, începe să îi cadă părul și își dă seama că de fapt este numai un farmec și că ea de fapt dansează cu un toiag din lemn. Văzând acest lucru și văzându-l pe prinț care acum este într-o splendoare extraordinară se gândește că totuși prințul este personajul principal și merge să îi atragă atenția, dar nu poate să ajungă la el din cauză că pădurea îi stă în cale, apa îi stă în cale, dar reușește să treacă peste aceste lucruri și se duce la prinț și își cere iertare de felul în care ea l-a tratat. Prințul îi spune: nici o problemă. Se întâlnesc și acesta este sfârșitul, iar prințesa readuce universul la normalitate. Este un lucru foarte interesant care definește felul în care Bartok compune și acesta este că atunci când zâna vorbește despre normalitate el aduce un interval care nouă ni se pare disonant, dar este un interval exact notele care se găsesc în notele naturale care se produc, în armonicele naturale care se produc. Toate aceste note, cu cât mergi în seria armonicelor naturale, cu atât devin mai disonante urechilor noastre și Bartok folosește toate aceste note în această serie ca să demonstreze normalitatea universului. Un lucru intelectual, dar atât de profund pentru mine ca muzician când studiez partitura văd și descopăr această frumusețe. Acesta este Bartok. Bartok se gândește la absolut tot.