Unul dintre cei mai apreciaţi intrerpreţi de lied ai zilelor noastre, baritonul Matthias Goerne, prezintă pe scena Ateneului Român, selecţiuni din ciclul de lieduri Cornul fermecat al băiatului de Gustav Mahler (orchestraţie - Detlev Glanert). Muzicianul german evoluează în compania Orchestrei Simfonice WDR din Köln dirijate de Cristian Măcelaru. Concertul face parte din agenda Festivalului Internaţional George Enescu.

Cum vedeţi Festivalul Internaţional "George Enescu" printre marile festivaluri ale lumii?

Aş spune că mai ales în ultimii 15 sau 20 de ani a devenit un festival cu adevărat important. Când te uiți la programul festivalului, ai în faţă unul cu adevărat internațional. Vin toate orchestrele mari, dirijori de prestigiu, soliști foarte importanți şi, în special, programul este deosebit, ceea ce oferiți publicului, căci nu include doar repertoriul convenţional. Este foarte interesant că nu te întâlneşti doar cu titluri precum Simfonia a IX-a de Beethoven sau a V-a de Mahler.

Veți interpreta selecţiuni din ciclul de lieduri Cornul fermecat al băiatului. A fost alegerea dvs. pentru programul concertului?

Am vorbit cu Cristian Măcelaru și el a vrut să aibă Mahler în program și atunci am discutat despre aceste lieduri şi le-a adăugat în program. Sunt doar selecţiuni, altfel concertul ar fi fost prea lung. Tot el a recomandat orchestrația lui Detlev Glanert, căci se potriveşte foarte bine. Este foarte interesant să prezinţi o astfel de versiune recentă a liedurilor care, în mod uzual, nu sunt cântate în versiune orchestrată.

Ce reprezintă această lucrare pentru dumneavoastră?

Este ceva cu adevărat deosebit - Detlev Glanert nu a încercat să creeze o orchestrație în stilul componistic al secolului 21. El a încercat să rămână fidel stilului lui Mahler, alegând instrumentele în modul corect, încât ajungi să uiți că nu este versiunea originală a lui Mahler. Este interesant pentru că, de obicei, ambiția firească a unui compozitor este de a crea ceva complet nou, în stil propriu. Dar Glanert a fost devotat muzicii în sine, compoziţiei originale și nu a încercat să includă nicio formă de disonanţă sau melodii paralele. S-a străduit să orchestreze aşa cum ar fi făcut-o chiar Mahler.

Este aceasta prima colaborare cu maestrul Măcelaru?

Nu, am avut deja concerte împreună, la Paris și nu numai. Este un dirijor fantastic, printre cei mai buni din lume, cu un instinct muzical foarte bun, cu un mare bagaj de cunoştinţe și o enormă capacitate de concentrare în timpul concertului. Îmi place foarte mult să lucrez cu el.

Considerați că un dirijor trebuie să urmărească vocea cu o atenție deosebită atunci când o acompaniază, în comparaţie cu un instrument?

Da și nu. În aceste lieduri ale lui Mahler nu numărăm timpii cu rigurozitate, sunt multe momente de rubato. Desigur, totul trebuie să meargă împreună cu dirijorul. Dar, în același timp, când un cântăreț ca mine frazează în stil, sunând foarte liber, dirijorul trebuie să fie cel care anticipă acest lucru orchestrei, pentru ca cei din orchestră să aibă șansa să mă urmeze și să fie cu mine tot timpul. În acest sens, el trebuie să fie un acompaniator, dar de fapt, a fi acompaniator implică şi o formă de limitare, ceea ce nu-mi place. Cred că atunci când toată lumea știe partitura și am fost toţi suficient de concentraţi pe acest gen de muzică încât să ajungem să ne simţim liberi și cursivi, atunci ar trebui să găsim o modalitate prin care să simţim fără să descriem în cuvinte, fără mii de ore de repetiție împreună. Ar trebui să încercăm să găsim spiritul acestui gen de muzică și să plutim împreună, dar în același timp, independenți. Asta face ca acest gen de muzică să fie mult mai interesant, creativ, viu și mult mai mai spontan. Există momente cheie pe care e foarte important să le stabileşti într-un tempo, astfel încât toată lumea să știe ce vrei să faci mai departe. Acel gen de flexibilitate în care totul este absolut perfect exersat şi repetat, devine doar o copie a copiei copiei şi asta nu-mi place atât de mult. De aceea, un dirijor trebuie să fie, pe deoparte, cu toți, împreună, dar și independent, încât să nu rămânem complet blocați în acest tip de rigiditate a rutinei.

Recitalurile și înregistrările dvs. de lied se remarcă prin faptul că alegeţi pianiști celebri (Vladimir Ashkenazy, Yuja Wang, Daniil Trifonov, Jan Lisiecki) care derulează cariere de solişti concertişti. Știu că aţi declarat că îi alegeţi pentru că, în comparaţie cu un pianist corepetitor, cântă mai bine la pian și abordarea lor tehnică este cu totul diferită. Dar, ei sunt obișnuiți să fie soliști. Cum decurge colaborarea în acest caz și cum se ajunge la echilibrul necesar?

Ţine de ceea ce am spus anterior. Ei sunt obișnuiți să cânte singuri sau ca solişti ai unei orchestre. Asta înseamnă că nivelul de înţelegere a partiturii este la un nivel foarte înalt, încât pot spune "vreau să cânt aşa, iar această frază trebuie să meargă astfel și aici răresc un pic tempo-ul"; toate aceste detalii sunt pentru că îşi imprimă stilul lor personal și capacitatea lor de înțelegere a muzicii. Este semnificativ pentru mine să lucrez cu soliști, atunci când acţionează astfel. Nu spun doar "aici am nevoie de un tempo mai rapid și acolo puțin mai rar, iar aici trebuie să aștepți, că trebuie să respir; oh!, aici este mai dificil, am nevoie de mai mult timp". Este ceea ce rămâne în urma acestui tip de personalitate artistică. Aș spune că se numește muzicalitate și asta este ceva ce nu poți învăța, poți descoperi, dar trebuie să fie în interiorul tău, în genele tale. Acesta este singurul lucru pe care nu îl poți învăța, muzicalitatea. Aparține cu adevărat de ADN-ul tău și este atât de adânc în interior și tu poți doar să descoperi asta și poate fi dezvoltată cunoscând diferiţi compozitori, diferite stiluri, etc. Dar nu poţi spune cuiva cum trebuie să simtă momentul unui lung rubatto, care se termină într-un adagio sau într-un ritenutto… ai acest simţ sau nu îl ai, pentru că asta nu se poate învăța. Dacă încerci să faci asta la perfecţiune, devine imediat nefiresc și rigid și întotdeauna ajungi să-ţi spui, ce se întâmplă acolo? Deci, aceasta este ideea. Pentru mine nu este necesar să repet cu un pianist pentru a lua decizia de a cânta împreună. Trebuie doar să-l ascult într-un concert și să-mi dau seama cum percep frazarea lui, cât de sensibil este touche-ul său, culorile… toate aceste detalii care sunt dincolo de a cânta pur şi simplu la pian. Avem mii, zeci de mii de oameni (dacă te gândeşti doar aici, în România, aveţi o şcoală extraordinară de pian), dar nu toată lumea este atât de bună precum Radu Lupu. Și aceasta este diferența. Trebuie să alegi oameni despre care să spui "simt exact ceea ce vrea să facă" şi asta trebui să menţii viu într-un concert. Trebuie să înţelegi, trebuie să existe o ascultare reciprocă, dar într-un mod foarte atent, încât să-ţi dai seama într-o nanosecundă şi chiar să "citeşti" în mintea celuilalt în avans, astfel încât dacă îl auzi cântând interludiul într-un fel, să-ţi fie clară maniera în care vei începe tu. Deci, asta înseamnă că trebuie să ai mintea deschisă și să nu repeţi până la cea mai mare perfecțiune, deoarece perfecțiunea este precum orizontul, cu cât te apropii, cu atât se îndepărtează.

Știu că aveţi o părere foarte clară despre repertoriul de operă; consideraţi că în vremea noastră unele titluri sunt depășite din punct de vedere al semnificaţiei subiectului. Ce titluri ar trebui să rămână în repertoriul de operă și care ar trebui să fie eliminate?

Nu sunt genul de poliţist care să spună ce este bine și ce nu este bine. Dar pentru mine sunte multe titluri de operă pe care le consider a fi depăşite. Depinde la ce te aștepți. Eu mă aștept la mai puțin divertisment, aștept ceva care să ne emoţioneze şi care să fie în concordanţă cu lumea noastră. Să nu fie doar ceva de genul "ştiu această operă, urmează aria cutare care îmi place foarte mult", fără să conteze cum e realizată regia, ce spune povestea. Să ai o stare de bine doar pentru că ştii acea operă, este ceea ce eu nu pot înţelege. E plăcut să cunosc o lucrare foarte bine, dar vreau să văd prospeţimea ei și să o ascult cu adevărat. În acest sens, aș spune că există multe opere care au tot dreptul de a exista pentru momentele lor foarte amuzante, pentru comicul din spatele acţiunii. Acesta este un nivel foarte înalt de divertisment, perfect pentru foarte multă lume, dar nu şi pentru mine. De aceea nu mai vreau să văd Cenuşăreasa (Rossini), deşi este o operă pe care am văzut-o de multe ori, am şi cântat în ea. Trebuie să cânți strălucitor, trebuie să execuţi perfect coloratura... Dar în final, ce rămâne? Doar că mi-a plăcut să o ascult sau că mă bucur foarte mult de felul în care am putut cânta - foarte repede, foarte încet, foarte moale, foarte articulat, foarte scurt, lung etc.? Nu este ceea ce prefer. Trebuie să existe o conexiune reală cu o poveste semnificativă, foarte emoționantă. Cred că operele de Janáček sau Berg pot fi mult mai palpitante și ne pot spune mult mai multe decât cele din repertoriul convenţional. Trebuie să acceptăm că oamenii vor să asculte tot timpul La Traviata, Otello, etc. Acestea au o muzică fantastică şi în aceste titluri chiar poți spune ceva. Dar există și alte opere pe care ar trebui să le lăsăm deoparte pentru un timp. De asemenea, a le pune în scenă într-un mod chibzuit. Cred că o mare problemă o constituie şi combinaţia dintre muzică și punerea în scenă. Presiunea din perspectiva regizorului este enormă… când te gândești la o operă precum Flautul fermecat (fantastică, de altfel)… de câte mii de ori a fost deja pusă în scenă? Și toată lumea știe asta și toată lumea poate să vadă acum pentru că totul este înregistrat. Te simţi inspirat şi apoi vezi aceste imagini şi-ţi spui "aceste idei nu le mai pot folosi". Deci, pentru propria ta creativitate, de regizor, este și o nenorocire că ai atât de multe posibilități de a vedea totul, din întreaga lume. Pot să văd din Cincinnati sau din Australia sau din Africa de Sud, putem vedea de peste tot. Mai este şi problema viziunii regizorale în raport cu cea din perspectiva compozitorului. Sunt multe motive pentru care sunt foarte atent cu opera. Cel mai important cred că este atunci când montarea nu este bună, iar echilibrul dintre aceasta şi muzică ar trebui să fie 50%-50%. De asemenea, nu este bine să avem doar o punere în scenă foarte conservatoare în care nu se întâmplă nimic în scenă și avem doar o muzică perfectă. În general, pentru a lua o decizie, dacă fac sau nu o producție de operă, durează destul de mult. Verific care este echipa, care este distribuţia, care este concepţia regizorului, cum este decorul. E nevoie de foarte multe informații, pentru că, în fapt, petreci atât de mult timp învățând pe de rost noile roluri, efectuând repetiţii pentru producţie și apoi ai doar cinci, șase spectacole. Nu merită. Ce pot face în acest timp? Pot să nu fac nimic, ci doar să petrec timp cu familia sau prietenii. Sau pot face 20 de concerte în acest timp. De aceea trebuie să fie totul bine planificat și gândit.

Următorul dumneavoastră rol de operă va fi Boris Godunov. Cum este acest rol din punctul dvs. de vedere?

Aceasta este o operă uimitoare de Musorgski, un compozitor fenomenal. Libretul este senzațional. Abia aștept să fac această operă. A fost o decizie pe care am luat-o. O voi face la Toulouse, cu un dirijor extraordinar din Letonia, Andris Poga. El vorbește perfect rusa. Este foarte important pentru mine ca cineva care conduce totul să vorbească fluent limba rusă. Am învățat rusă în copilărie, la școală. Sunt originar din Germania de Est. S-a dovedit a fi fost unul dintre puținele lucruri bune din viața mea în RDG. Această operă nu este destul de des programată. Eu nu înțeleg de ce, căci este o capodoperă. Întreaga acţiune este extraordinară. Şi regizorul deasemenea (Olivier Py). Este un prieten de-al meu, am făcut împreună o producţie foarte reușită, cu o operă foarte dificilă - Mathis Der Maler de Hindemith, care este cu adevărat greu de pus în scenă și anevoioasă de realizat. O operă lungă, dificilă, cu tone de muzică - scene de cor, multe solo-uri. El a montat perfect asta şi aceasta a fost dorința mea, ca el să facă Boris Godunov. Am vorbit la teatru, un prieten de-al meu este în conducerea Operei din Toulouse și, de asemenea, la Théâtre des Champs-Elysées. Am făcut un un plan, am verificat să fim amândoi disponibili. Ei sunt dispuși să facă acest spectacol și la Paris. Este un proiect foarte bun.

Care sunt următoarele proiecte principale?

Aș spune că fiecare an constituie un soi de proiect, plin de concerte fantastice. Anul viitor voi avea un mare turneu cu Evgheni Kissin; facem un program cu Schumann și Brahms și vom merge în Europa și America. Totodată voi avea concerte şi cu Trifonov, iar apoi va fi o perioadă de timp și cu Teodor Currentzis şi noua sa orchestră, Utopia. Fiecare lună este încărcată cu un program minunat, de aceea aș spune că întreaga stagiune este un proiect în sine.