La finalul repetiției din dimineața concertului, l-am întrebat pe violoncelistul Gautier Capucon de ce a ales partitura lui Dvorak pentru seara de deschidere a festivalului...

Din mai multe motive. In primul rând, pentru că ador această partitură: este unul dintre cele mai mari concerte pentru violoncel - dacă nu chiar cel mai amplu concert pt violoncel și orchestră.. Apoi este o seară foarte specială, fiind chiar cea de deschidere a festivalului și mai este și primul concert pe care Cristian Măcelaru îl dirijează aici în calitatea sa de director artistic și, în plus, este un concert pe care l-am cântat deja împreună anul trecut și pe care îmi doream foarte mult să îl cântăm din nou. (L-am făcut împreună cu Orchestra Națională a Franței și Cristian la Festivalul de la Evian).

Considerați că partitura lui Dvorak este un concert în adevăratul sens al cuvântului sau , mai degrabă o simfonie concertantă, așa cum este catalogată uneori?

Cred că este o mare simfonie cu violoncel concertant. Da… Suntem aici la finalul secolului 19, la New York - unde a scris această lucrare chiar după celebra lui Simfonie a 9-a Din lumea nouă; sunt, evident două dintre cele mai importante, mai mari creații ale lui Dvorak. Chiar și ca durată acest concert de Dvorak este unul dintre cele mai ample, dar și prin direcția, prin linia sa, prin desfășurarea de la bun început și până la final este impresionant căci se întâmplă atât de multe lucruri în interiorul său... Avem o întreagă istorie: cultura lui Dvorak, țara sa dar și tot ceea ce descoperise în Statele Unite, apoi povestea iubirii purtate cumnatei sale - sunt multe elemente, multă expresivitate și multe emoții pe parcurs iar în finalul concertul parcă ți-o imaginezi pe Josephine - cumnata lui Dvorak care se stingea din viață… Finalul are o întreagă magie în care ai parcă impresia că prin muzica lui, Dvorak o însoțește pe cumnata sa Josephine pe drumul spre ceruri… Este copleșitor acest final cu fraza sa care coboară ca pentru a exprima tristețea în fața morții și apoi sufletul care se îndepărtează… Mi se pare atât de răscolitor acest final… Dar, revenind la întrebarea pusă, vă răspund că sunt total de accord că acest opus este o Simfonie cu violoncel concertant.

Acum vreo 14 ani ați și înregistrat acest concert pe disc; presupun că s-a transformat de atunci, a "crescut" o dată cu dumneavoastră…

Cred că fiecare zi este diferită pentru o lucrare, creștem împreună și mai cred că nu ne ajunge o viață pentru a aprofunda o partitură, pentru a o explora, pentru a descoperi, pentru a încerca având ca scop găsirea modalității optime de a trăi emoțiile impreună cu ceilalți muzicieni dar și cu publicul. Cred că în cazul versiunilor aceluiași interpret vom găsi mereu un AND comun evident dar că pe parcursul unei vieți evoluezi: îți pui întrebări, încerci, explorezi și de aceea de fiecare data când interpretez Concertul de Dvorak - și acesta este cred cel mai des cântat din întregul repertoriu - așadar de fiecare dată am impresia că mai îndepărtez un strat pentru a pătrunde mai adânc în sensurile lucrării și de fiecare data mai descopăr ceva, mai învăț ceva nou și asta mi se pare extraordinar în ceea ce privește MUZICA: trebuie să rămâi cumva umil în raport cu ea, căci există mereu atât de multe de descoperit , de învățat.

…poate și în ceea ce privește relația cu instrumentul dumneavoastră?

Este ceva destul de asemănător cu o producție de operă: sunt numeroase elemente (sunt cântăreții, regia, instrumentiștii, dirijorul, soliștii - sunt toate aceste elemente care fac ca fiecare zi să fie diferită. Fiecare concert este diferit: atmosfera este diferită, sala, acustica… publicul care joacă un rol foarte important în cadrul unui concert căci nu sunt doar muzicienii cei care oferă ci este un veritabil schimb emotional, o călătorie muzicală pe care o facem împreună… Desigur și instrumentul are aici o importanță enormă: sunt deja 20 de ani de când cânt pe acest violoncel extraordinar datat în 1701 de Matteo Goffriller - este vorba despre o scoală de lutieri din Veneția… Veți spune în mod firesc că peste 20 de ani înseamnă mult dar eu pot încă să afirm că în fiecare zi am impresia că descopăr ceva nou. Pe de altă parte simt că este o altă fațetă a mea, o reflexie a mea, a sufletului meu; este instrumentul care imi permite să mă exprim prin muzică, să îmi fac auzite emoțiile mele - desigur pe cele pe care compozitorul le-a gravat în lucrarea sa; în fiecare zi învățăm să relaționăm împreună.

Intr-un interviu dat cu mai mulți ani în urmă spuneați că este mai dificil de făcut să răsune acest instrument, față de altele...

Da, vedeți, dacă iei un Stradivarius sau un alt instrument al școlii de lutieri din Cremona lucrurile stau altfel (desigur nu vorbim despre toate - există unele Stradivari care nu sună întotdeaună foarte bine de la început și pe care nu este tocmai ușor de cântat). Dar există și instrumentele Stradivari de mare prestigiu de la care obții imediat sunetul cerut - ceea ce nu este deloc caracteristic pentru acest Matteo Goffriller; acesta este din punctul meu de vedere un instrument excepțional, cel mai frumos, cu un sunet cu adevărat minunat. Dar este un instrument pe care trebuie să îl cunoști: este ceva asemănător cu un animal sălbatic... L-am comparat mereu cu un animal sălbatic pe care trebuie să îl îmblânzești, trebuie să îl cunoști pentru a reuși să îl faci să sune cu adevărat...

In bisul pregătit pentru această seară, violoncelul dvs sună ca o voce de mezzo, plină de căldură... Se spune că violoncelul reunește și glasul de bas, și de bariton și de tenor... La dvs a depășit această descriere...

Va mulțumesc, sunteți amabilă... Dar violoncelul are șansa de a traversa toate registrele prin scriitura sa; da, avem registrul de bas, cel de bariton, cel de tenor dar avem și pe cele de mezo sau de sopran - avem cu violoncelul această șansă extraordinară de a putea traversa scriituri diferite în toate aceste registre ! In plus, violoncelul este cel mai apropiat de vocea umană! Așa că , într-adevăr în această "Arie a lunii" pe care eu o ador, căci este atât de frumoasă, se poate constata că noi - violonceliștii - suntem pasionați de a cânta, ca și cum am folosi vocea ...și cum ne plac ariile de operă ne bucurăm să le putem aborda și la violoncel! Mi s-a părut adecvat ca după acest mare concert de Dvorak să rămânem în același univers al compozitorului prin această melodie din opera Rusalka.

De ce ați ales violoncelul, desigur, dacă se poate vorbi despre o alegere în cazul dvs?

Nu aș spune că am ales cu adevărat căci părinții mei mi-au dăruit un violoncel; dar chiar dacă am început la 4 ani și jumătate și la această vârsta nu te poți expima clar în cuvinte dincolo de a afirma că "îmi place" sau "Nu îmi place" ceva, în orice caz se simt emoțiile foarte puternic. Iar pentru mine a fost o dragoste la prima vedere pentru acest instrument chiar înainte de a fi captivat de Muzică; acest instrument "mi-a vorbit" imediat și m-a cucerit chiar și ca apariție, fizic dar și ca sonoritate...

In familia dumneavoastră, în generația dumneavoastră, Muzica este o predilecție, un veritabil țel în viață.. .Fiicele dvs s-au îndreptat și ele spre acestă artă?

Da, fetele mele fac muzică - cea mare vioara și cea de a doua violoncelul dar nu manifestă intenția de a continua. Dar eu cred că este important să ai șansa de a învăța să cânți la un instrument, este de fapt un privilegiu. Eu am dorit să poată face acest lucru din plăcere. In orice caz, sunt pasionate de domenii artistice: cea mare este o tânără care studiază mult dansul clasic, care visează să facă din asta țelul vieții ei - să trăiască dansând și a efectuat deja cursuri speciale în acest sens; iar cea mică este pasionată de comedia muzicală... așa că amândouă sunt interesate de discipline artistice cu multă încărcătură emoțională!

In final, un cuvânt despre dirijorul Cristian Măcelaru...

Chiar dacă nu am mai colaborat până acum cu Cristian Măcelaru decât în acest concert de Dvorak vreau să spun că este un muzician extraordinar - nu numai un șef de orchestră: am observat în acest Concert de Dvorak (chiar dacă el nu este violoncelist ci violonist) un simț al sunetului, al trăsăturii de arcuș, al respirației și acest aspect îți conferă un plus de confort, ceea ce definește colaborarea cu el pe scenă ca un veritabil privilegiu.