Doamnă Nona Ciobanu, cum priviți ideea de a însoți concertele Festivalului George Enescu cu proiecții video. Această manieră ajută ca povestea din spatele muzicii să fie mai bine înțeleasă de către public?

Noi suntem la a treia colaborare, eu împreună cu arhitectul și artistul vizual Peter Kosir cu festivalul Enescu. Întotdeauna încercăm ca imaginea să ajute poezia textului. În cazul de față avem de-a face cu două texte Otello și Lelio, foarte poetice, foarte teatrale, să subliniem prin imagine sau să contrapunctăm textura muzicii și a poveștii.

Pentru opera Otello de Giuseppe Verdi care va fi prezentată în versiune de concert în data de 28 august la Sala Palatului, cum ați imaginat componenta vizuală? Se fac trimiteri și spre realitatea zilelor noastre?

Evident că da. Am imaginat acest spațiu arhitectural, proiectat în jurul muzicienilor ca un spațiu care inspiră și expiră, deformându-se lent, dezvăluind universul lăuntric al personajelor, iar imaginea în prelungirea muzicii devine liant între starea personajelor, între însigurare și extaz, iubire, artă, uitare, regăsire. Am preluat elemente concrete ale scenei. Le-am transformat într-un interior arhitectural abstract în care se întâlnesc imersiv, marea, insula, furtuna, existente în piesa lui Shakespeare, mă refer la Otello. Prin această construcție vizuală, în toate cele trei lucrări am creat pasaje vizuale care se repetă asemenea celor muzicale. Ele poartă un conținut ce poate dezvălui conotații diferite în funcție de situația în care se află personajele, astfel încât imaginea, ca și fraza muzicală, deși este aceeași în momente diferite ale acțiunii și se repetă uneori obsesiv poate transpune privitorul în alte semnificații prin straturile și detaliile pe care le conține. Am încercat prin întreaga construcție vizuală și prin aceste repetiții de imagine să lăsăm muzica să respire, să fie în prim-plan, să lăsăm spațiul interpretării dramatice, așa încât pentru spectatori să se deschidă cât mai multe niveluri de înțelegere, cât mai multe asocieri. Este important în această construcție, de altfel, față de cea a unui spectacol, ca cei care spun povestea vizuală, dar și cei care scriu mai apoi despre concert să aibă referințe solide ale artei contemporane. Pe noi ne-au ajutat expozițiile, instalațiile din muzeele și galeriile de artă din lumea întreagă, pe care le-am văzut de-a lungul timpului și faptul că am făcut scenografie în spații convenționale dar și neconvenționale. Ca și în teatru, mi se pare că și poveștile de pe scenă trebuie să rezoneze cu timpul în care trăim folosindu-ne de mijloacele specifice ale acestui timp, dar neuitând că poezia și muzica ne conduc la cea mai frumoasă dintre lumile posibile.

Cum realizați echilibrul între muzică și partea vizuală? Le priviți ca pe două personaje, unul principal iar celălalt secundar?

Întotdeauna pentru noi muzica este în prim-plan, iar imaginea, așa cum am precizat puțin mai devreme, este ca o prelungire, ca un contrapunct al muzicii. Pentru noi, în opera lui Verdi, Desdemona este marea, Otello este insula sau stânca. În imaginile propuse de noi, eșarfa sau batista Desdemonei va pleca de la textura apei, a mării. Laitmotivul va fi un văl de apă ca o cortină. Și toată marea aceasta, cascada, ploaia, gheața, lacrimile, creează aceste cortine, care se metarmofozează și definesc conflictele și spațiul lăuntric al personajelor.

Cel de-al doilea eveniment în care producțiile multimedia vă poartă semnătura este în data de 2 septembrie în care programul va fi integral dedicat creației lui Hector Berlioz. Cum decurge colaborarea cu regizorul Peter Kosir din Slovenia și cum vă împărțiți rolurile?

Experiența mea de regizor de teatru dar și de scenograf mă conduce de fiecare dată la elaborarea unei construcții dramaturgice a poveștii vizuale. Apoi împreună cu scenograful și arhitectul Peter Kosir definim acest spațiu, această poveste prin imagini, așa încât ea să contrapuncteze, să prelungească povestea muzicală.

Îmi imaginez că sunteți în prim proces de lucru având în vedere că mai sunt câteva zile până la evenimente.

Sunt ultimele respirații. Avem foarte puțin timp la dispoziție și pentru repetiții, pentru proiecte atât de complexe am avut în această perioadă o colaborare destul de intensă cu cei doi maeștri Zubin Mehta și Josep Pons care vor dirija orchestra Maggio Fiorentino și orchestra teatrului Capitol din Toulouse. Le-am povestit ideile noastre, am trimis o parte din materialul video, am primit acordul lor. Este o colaborare foarte frumoasă până în momentul acesta, dar așa cum spuneam, vom avea foarte puțin timp la repetiții, proiectele sunt foarte complexe, însă asta sperăm să genereze o energie specială sau să se creeze acel transfer viu, coerent, între muzică, cuvânt, imagine.