Violonistul Sherban Lupu s-a stins din viață în 11 august; artistul rămâne în conștiința publicului drept unul dintre remarcabilii ambasadori ai creaţiei enesciene la nivel international. În acest sens aflăm mai multe de la pianista Ilinca Dumitrecu, care a colaborat frecvent cu regretatul artist.

Cum vi-l amintiți pe Sherban Lupu, omul?

Noi am fost colegi la Liceul de Muzică nr. 1, cum se chema atunci - actualul Colegiu Național de Muzică „Dinu Lipatti”. Am fost colegi din școala primară până la ultimele ore înainte de bacalaureat. Deci am trecut prima noastră copilărie și tinerețe împreună. Mi-a fost și coleg de bancă câțiva ani de zile, am cântat împreună din școală. El era cel mai bun violonist al seriei noastre, eu la pian la fel și cântam împreună. Este un moment foarte dureros pentru mine și pentru toți colegii noștri și cei care l-am cunoscut...

Sherban a fost o personalitate specială, originală, ieșită din comun. Nu a fost un violonist oarecare. A făcut foarte mult pentru muzica românească și pentru amintirea lui George Enescu. El a stat un număr bun de ani în Statele Unite ale Americii, unde a predat la Urbana-Champaign din Illinois, unde ca o paranteză spun, și George Enescu a dat niște masterclass-uri în anii '50. Sherban s-a reîntors după 1991 și a rămas în România să-și continue activitatea, întreruptă acum, iată, cu totul neașteptat. El a realizat niște lucruri speciale, fiind nu numai un violonist, ci și cerceta, căuta. În momentul în care eu eram la Muzeul „George Enescu”, directoarea instituției, i-am pus la dispoziție manuscrisele inedite ale lui Enescu; a căutat șase luni în această arhivă extraordinară a muzeului. A găsit niște lucrări foarte interesante, unele pentru vioară solo, altele cu pian și am editat împreună șase caiete din aceste lucrări inedite, în colaborare cu Institutul Cultural Român. A fost un eveniment în anul 2005, care a fost an Enescu.

Noi am cântat foarte mult împreună, în țară, în străinătate, în Statele Unite, în Finlanda, în Suedia, în Cehia, la foarte multle festivaluri importante și el era întotdeauna considerat un specialist cu totul aparte în lucrările lui Enescu și nu numai. Îmi amintesc de acel recital pe care nu pot să îl uit, în 1995 la Festivalul Internațional „George Enescu”, când am cântat amândoi sonate de Enescu, de Bartók, de Prokofiev și Janáček. El avea atâtea de făcut încă. A murit neașteptat, dintr-o embolie, a murit instantaneu, pe data de 11 august, fiind înmormântat pe data de 13 august, într-o localitate lângă Brașov, la Purcăreni de unde erau strămoșii lui, iar noi, cei care l-am cunoscut atât de bine, nu ne-am revenit încă.

El lucra la o ediție Ysaÿe, găsise niște pagini inedite de Ysaÿe, era un om în plină forță creatoare. Am încercat în aceste zile să-mi amintesc fragmente din colaborările noastre și îmi amintesc cum nici eu, nici el nu cântasem niciodată „Impresiile din copilărie” de Enescu și le-am învățat amândoi. Acele repetiții, în care găseam lucruri formidabile în partitură, ca și în Sonata a III-a pe care de atâtea ori am repetat-o și am cântat-o în atâtea locuri, bucuria aceasta pe care el o emana de câte ori cânta Enescu și orice altă lucrare, dar de Enescu era foarte apropiat; și mă gândeam, oare de unde a venit această dragoste a lui pentru Enescu? Și mi-am amintit de profesorul George Manoliu, cu care el a învățat în liceu și un an la Conservatorul din București, care fusese în contact și l-a cunoscut pe Enescu și era un specialist în lucrările lui Enescu și sigur că acest maestru Manoliu i-a transmis dragostea pentru partiturile enesciene. Și, mai departe, Sherban a avut foarte mulți elevi în Statele Unite, la noi sau în alte țări, a transmis mai departe această dragoste pentru moștenirea lui Enescu.

Nu-mi vine să cred că în momentul de față eu vorbesc despre el la trecut. Noi am avut atâtea colaborări și atâtea discuții muzicale, încât nu pot să cred că el nu mai este printre noi. Dar, ca orice interpret mare și ca orice artist renumit, rămâne ceea ce a înregistrat, ceea ce a filmat, ceea ce a scris. Sunt lucruri care rămân și nu dispar. Aceasta este poate bucuria noastră, dacă pot să spun așa și liniștirea noastră sufletească: faptul că în momentul în care noi am dispărut, totuși rămâne ceva pentru semenii noștri. Un gând frumos vreau să spun pentru soția lui, Daniela, care a fost ca un înger păzitor pentru el și care l-a urmat pretutindeni. Să ne gândim foarte frumos la amintirea lui și să ascultăm, de câte ori putem, pagini enesciene, dar și de alți compozitori, interpretate de Sherban Lupu.