Domnule Andrei Vieru, miercuri, 28 iunie, susțineți un recital de pian la Ateneul Român. În deschiderea programului veți interpreta ciclul de miniaturi pentru pian „Din lumea copiilor” semnat de compozitorul Anatol Vieru. Ce însemnătate are pentru dumneavoastră această lucrare?

În lucrarea asta, care e scrisă în 1958, spre surprinderea mea, apar, dacă nu toate, foarte multe trăsături, foarte multe caracteristici ale scriiturii lui Anatol Vieru din opera sa ulterioară, de maturitate. Se regăsesc ceea ce istoricii de artă numesc „stileme” - un cuvânt savant care înseamnă de fapt acele caracteristici ale artiștilor, fie ei pictori, compozitori, scriitori - care le determină stilul, după care îi recunoști, după care îi deosebești de toți ceilalți. Mi-a trebuit ceva timp să-mi dau seama de faptul că în această operă timpurie (totuși e scrisă la 32 de ani) se regăsesc caracteristicile scrierii lui ulterioare.

E o muzică frumoasă. Eu o cânt pentru că îmi place și nu pentru că se împlinesc 25 de ani de la moartea compozitorului.

Evenimentul marchează încheierea stagiunii camerale de anul acesta. Cum a fost această stagiune pentru pianistul Andrei Vieru?

Cu anumite consecințe care încă pot fi simțite ale perioadei premergătoare, de înghețare a vieții culturale în general și a celei muzicale, în particular. În fine, ieșim din perioada lockdown-ului, dar anumite consecințe încă se mai simt.

În repertoriul și discografia dumneavoastră întâlnim numeroase lucrări compuse de Johann Sebastian Bach. Din interviuri acordate anterior, am aflat că aveți o predilecție pentru muzica lui Bach, încă de la vârsta de 8 ani. Care este motivul pentru care vă simțiți atras de muzica marelui compozitor german?

Asta rămâne un mister! Mă simt atras, dar dacă aș ști să spun exact de ce, poate că aș fi mai puțin atras. Sigur că există latura asta matematică sau matematizabilă a muzicii lui Bach, cu predilecție pentru structuri simetrice, ceea ce, în paranteză fie spus, e și o caracteristică a anumitor lucrări ale tatălui meu - se găsesc structuri de simetrie atât pe scara înălțimilor sunetelor, cât și pe scara temporală. Se găsesc structuri simetrice care, citite de la cap la coadă sau de la coadă la cap, dau același lucru, „palindromuri” se numesc în lingvistică. E doar ca să dau un exemplu, evident că nu la asta se reduce totul. Cumva, programul pe care-l propun e unitar pentru că și în cele 14 canoane (care nu se cântă aproape niciodată - la pian, cel puțin, nu știu dacă le mai cântă și alții) e un aranjament pe care l-am făcut cândva, când am vrut să înregistrez această lucrare și am și făcut-o pentru Harmonia Mundi la vremea respectivă. E un aranjament pe care l-am făcut eu, dar care datorează destul de mult unei anumite concepții a tatălui meu, care a făcut o prelucrare a Ofrandei muzicale, unde știm că sunt 10 canoane. Mă rog, toată lumea le cântă pe rând, se oprește după fiecare, începe un canon nou și-l începe la o singură voce, după care se suprapune a doua, a treia... și, în general, iese o mare plictiseală. Eu am făcut cum a făcut și Anatol Vieru în prelucrarea lui - o singură piesă din cele 14 canoane. Ele se cântă attacca, se trece din unul într-altul fără preaviz, direct. Ele nu sunt tratate cum se întâmplă de obicei, când apare întâi o voce, apoi altă voce. De multe ori, ele apar toate direct. O tratare destul de originală, însă această originalitate eu nu o revendic. Se pare că ideea vine de la Anatol Vieru.