Christoph König se va afla mâine seară la conducerea Orchestrei Naționale Radio într-un concert despre care dirijorul german ne oferă mai multe detalii într-un dialog purtat cu Ioana Țintea.

Cum decurg repetițiile și care este atmosfera de lucru alături de muzicienii din Orchestra Națională Radio?

Motivul pentru care revin este acela că îi apreciez foarte mult. Repetițiile decurg minunat. Desigur, avem mult de lucru la Strauss pentru că este o lucrare mai lungă și complexă. Cu Haydn a mers mai ușor, artiștii sunt foarte muzicali și devotați. Este o mare bucurie!

Seara de vineri, de la Sala Radio se va deschide cu Simfonia nr 59 Focul, semnată de Joseph Haydn. De ce această alegere?

Pentru că avem de nevoie și de o disciplină, de o igienă muzicală, mai ales pentru instrumentele cu coarde, iar muzica clasică este cea mai bună alegere. Nu putem interpreta muzică romantică de fiecare dată. Lucrările clasice sunt câteodată mai dificile în ceea ce privește controlul manualității, iar pentru interpreții instrumentelor cu coarde este mereu o bucurie să cânte Haydn.

Cum priviți alăturarea lui Brahms cu Haydn și Strauss? Care sunt elementele ce leagă acest program?

Câteodată eu caut mai degrabă contrastul între lucrări decât conexiunea lor. Brahms este într-un anumit mod mai legat de Haydn pentru că, în ciuda romantismului său, este un compozitor clasic. Între Brahms și Stauss este o ruptură uriașă de timp dar normal mereu trebuie să ținem cont și de alegerea solistului. Mărturisesc că nu văd o legătură între Brahms și Stauss ci mai degrabă între Haydn și Brahms. El era foarte interesat de creația lui Haydn și îi cunoștea foarte bine muzica.

Cu ce gânduri așteptați colaborarea cu violonistul Alexandru Tomescu?

Mereu sunt deschis și curios! Așadar sunt foarte nerăbdător să îl întâlnesc. Nu am mai cântat până acum împreună.

Am observat că preferați un aranjament diferit pentru partidele cu coarde din orchestră. De ce ați optat pentru această dispunere?

Așezarea originală europeană, de acum 200 de ani, era una antifonică. Poziția partidei de vioara I era în stânga dirijorului iar vioara a II-a în partea opusă. Această poziționare ajută muzica să capete o dimensiune stereofonică. Chiar dacă cele două partide interpretează același pasaj, efectul este unul stereo. În așezarea de tip american viorile I și II sunt urmate de partida de violă și violoncel. Această idee s-a dezvoltat destul de mult în spațiul american pentru înregistrările din studiouri. Ei au înțeles că efectul muzicii este mult mai rapid dacă viorile I și II stau una lângă alta și instrumentiștii pot să se audă mai bine între ei. Dar pentru fumusețea muzicii și efectul stereo am preferat așezarea antifonică, europeană, cu partida vioara I în stânga și partida vioara a II-a în dreapta mea.