Clavecinistul iraniano-american Mahan Esfahani (Teheran, 1984) a câștigat un ICMA 2023 la categoria Instrumental baroc cu CD-ul său Bach: Concert italian - Uvertură franceză (Hyperion). Eduardo Torrico de la revista spaniolă Scherzo, membru al Juriului ICMA, a realizat următorul interviu artistului.

Mahan Esfahani nu lasă niciodată pe nimeni indiferent. Nici când cântă muzică, nici când vorbește. A fost student la muzicologie și istorie la Universitatea Stanford, unde a și început studiul clavecinului cu Elaine Thornburgh. De acolo a plecat la Boston pentru a-și continua pregătirea muzicală cu Peter Watchorn, pregătire finalizată la Praga, sub auspiciile clavecinistei cehe Zuzana Ruzickova. A locuit la Milano și Londra (timp de zece ani), înainte de a-și stabili reședința la Praga. Deși termenul de "reședință fixă" este oarecum relativ, muzicianul călătorind permanent în jurul lumii pentru a susține concerte.

Ai cântat recent într-un concert la Trento cu La Scintilla, ceea ce m-a surprins pentru că rar cânți cu ansambluri de muzică veche.

Cânt mult Bach cu orchestră, dar, după cum spui, sunt orchestre moderne. Este o alegere artistică. Scintilla este un caz aparte, deoarece am o relație strânsă cu dirijorul ei, Riccardo Minasi, pe care îl consider un mare muzician, indiferent dacă acea orchestră cântă cu instrumente istorice. Pentru mine cel mai important este muzicalitatea și calitatea, nu instrumentele. La Centrul Barbican din Londra am făcut o propunere cu muzica lui Bach. Pentru această lucrare ai nevoie de un flaut, o vioară și un bas continuu. L-am cerut pe Richard Boothby la basso continuu, care este un cântăreț experimentat de violă da gamba. Dar apoi i-am cerut pe Adam Walker, flaut principal al Orchestrei Simfonice din Londra, și Antje Weithaas, care cântă la vioară modernă. Motivul este destul de simplu: aceștia sunt interpreți cu care îmi place să cânt muzică de cameră și nu sunt atent la alte probleme. Părerea mea este că nu ar trebui să evaluez dacă instrumentul este modern sau istoric, pentru că viziunea mea este mult mai largă. Este doar o alegere, ca cineva care alege să fie religios sau să nu fie religios.

Are vreo legătură această alegere personală a ta cu faptul că, pe lângă muzică renascentistă și barocă cu clavecin, cânți și compozitori moderni și contemporani precum Ligeti, Saariaho sau Takemitsu cu acest instrument? Nu este ceva normal printre claveciniştii de astăzi.

Sincer să fiu, nu acord prea multă atenție la ceea ce este normal în rândul claveciniștilor de astăzi. Dar dacă îmi spui că nu e normal, te cred. Bineînțeles că îmi place muzica barocă și renascentistă. Cred că sunt fantastice, dar nu vreau să-mi pun limite. Când am înregistrat pentru Hyperion CD-ul The Passinge Mesures, cu lucrări ale unor virginaliști englezi, mi-am dat seama că sora mea, care este pianistă, ar putea cânta acele lucrări fără a apela la clavecin sau la virginal. Cred, pe de altă parte, că cei care iubesc muzica veche sunt deschiși la minte și nu le pasă atât de mult de instrumentul folosit pentru a cânta acea muzică.

Cel mai recent CD dedicat lui Bach a câștigat premiul ICMA pentru cel mai bun album baroc instrumental în 2023.

Am realizat deja în direct integrala lucrărilor pentru clavecin ale lui Bach, peste douăzeci și patru de concerte care au avut loc la Wigmore Hall din Londra. Cu alte cuvinte, am toată muzica de clavecin a lui Bach la îndemână, ceea ce cred că este ceva ce niciun alt clavecinist nu poate spune în acest moment. Am cântat fiecare notă. Casa de discuri Hyperion mi-a confirmat că, dacă vreau, vom face integrala. Dacă nu se întâmplă nimic neobișnuit, intenția mea este să înregistrez în primăvara viitoare Suitele Engleze și, probabil, primul caiet din Clavierului bine temperat.

Ar fi exagerat să spunem că Bach este lumina vieții sale muzicale?

Acesta este un mod potrivit de a-l descrie, o metaforă foarte bună. Da, desigur că este. Pentru mine Bach este ca atunci când o navă navighează în întuneric și este ghidată doar de lumina unui far. Dacă găsești acea lumină, nu există nimic în întuneric, oricât de puternic ar fi, care să te împiedice să ajungi în portul potrivit. Lumina atrage întotdeauna lumina, chiar dacă este mică.

Ce înseamnă Bach cu adevărat pentru tine?

Despre Bach s-au spus și se spun multe lucruri, dintre care unele nu au deloc sens. De exemplu, afirmația că Bach a fost un muzician universal este cu adevărat stupidă. Dacă ar fi fost universal, cum explici că oamenii din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea i-au ignorat muzica? Desigur, muzica lui nu a dispărut niciodată, pentru că au existat mici sectoare de cultură care au ținut viu mesajul lui Bach. Dar, să nu ne păcălim, muzica făcută de Bach a fost pentru Dumnezeu, nu pentru un public larg, pentru că Bach a cântat mereu în cercuri foarte restrânse și închise. Și când vorbesc de universalitate, mă refer la muzica ce a fost cântă peste tot și în orice moment fără încetare. Sunt încă surprins de lucruri necunoscute despre Bach.

De exemplu?

Acum lucrez la o carte despre cât de mult îi datorează Bach muzicii lui Händel. Iar concluzia este că îi datorează mult. Nu numai că Händel are o influență profundă asupra lui Bach, dar Bach avea o părere foarte pozitivă despre Händel. La fel ca și cu Telemann, Palestrina sau Frescobaldi. Știm chiar și acum că Bach a copiat o partitură a polifonistului spaniol al Renașterii Cristobal de Morales. Este evident că Bach a absorbit totul în jurul său și l-a transformat în ceva al său. Au existat în istoria omenirii mulți muzicieni, artiști plastici sau scriitori care s-au inspirat de la alții, așa că este absurd să credem că Bach a fost o excepție în acest sens.

O altă prostie care se spune adesea despre Bach este că nu era deloc interesat de muzica ce se făcea la Dresda, de exemplu. A lui Heinichen sau a lui Hasse, ca să menționăm două nume. Dar era foarte interesat de asta. Și nu numai că a fost, dar a interpretat-o adesea, ca și în cazul concertelor de Locatelli, Vivaldi sau Albinoni. Mai sunt multe lucruri de știut despre Bach. Fără a merge mai departe, Bach interpretul este o necunoscută perfectă, pentru că nu există mărturii prin care să aflăm dacă a fost sau nu un bun interpret; nu numai al muzicii sale, ci și al celorlalți. După părerea mea, Bach s-a “înfruptat” din multe surse când a venit vorba de inspirație și a avut mult respect pentru tot ceea ce îl înconjura muzical. De aceea resping ideea unui Bach universal, atât de larg acceptat. Și resping și imaginea că a fost o persoană neplăcută, sau atâtea alte lucruri care se spun despre el. Ceea ce apare în muzica unui compozitor spune multe despre cum era el ca persoană, iar deducerea mea este că a fost o ființă umană solid integrată în lumea în care a trăit.

Se mai spune că Bach și muzica lui sunt atemporale?

Acesta este un alt lucru care nu are deloc sens. Pentru mine, Bach este complet temporal. Să fim clari: cineva care este tată a douăzeci și unu de copii nu poate fi în niciun fel atemporal. Ceea ce știm despre bărbatul Bach este că îi plăcea să fumeze, îi plăcea să bea, avea mulți copii și era gras la început. Este profund temporal. Dacă ar fi trăit în secolul 21, cu siguranță nu ar fi făcut nimic din toate astea.

Sunt foarte interesat de cartea pe care o scrii despre influența lui Händel asupra muzicii lui Bach, tocmai pentru că Händel este acuzat că este marele plagiator din istorie.

O scriu împreună cu Jonathan Keates, care în urmă cu câțiva ani a publicat o carte numită “Handel, the Man and his Music”. Cartea se învârte în jurul unei întâlniri dintre Bach și Handel care aproape a avut loc în 1719. Bach a parcurs câțiva kilometri intenționat pentru a-l întâlni pe Handel în persoană, dar în cele din urmă nu s-au întâlnit niciodată.

Este steril să argumentezi dacă Bach a fost mai bun decât Händel sau invers. Vorbim despre cei mai mari doi compozitori ai barocului și, poate, ai istoriei muzicii în sine. Händel a fost cel mai cunoscut muzician al timpului său și Bach nu a părăsit niciodată acele "cercuri foarte mici și închise" pe care le-ai menționat anterior.

Sunt complet de acord. Un prieten de-ai mei, care este redactorul unei reviste muzicale, mi-a amintit zilele trecute că era ziua de naștere a regretatului tenor englez Anthony Rolfe Johnson și mi-am amintit brusc de înregistrarea oratoriului Solomon, condus de John Eliot Gardiner, în care se juca și pe care am ascultat-o de atâtea ori în copilărie. Mai exact, aria din Zadok, “Sacred raptures cheer my breast”. Aveam nouă sau zece ani, dar felul în care Handel tratează textul din această arie este ceva care a avut un impact puternic asupra mea. Chiar și astăzi îmi ajung doar două note pentru a identifica imediat acea arie. Händel este un gigant, dar lucrul îngrozitor este că ani și ani nu l-am luat niciodată în serios pe acest compozitor. Mulți susțin că nu există nicio comparație între Bach și Handel, dar Handel a fost atât de grozav încât, cel puțin pentru mine, nu îmi pot imagina muzica fără el. Poate că am descoperit prea târziu că era un geniu.

Este probabil să îi datorăm această judecată peiorativă a lui Händel lui Gustav Leonhardt, care a refuzat întotdeauna să-i cânte muzica pentru că el credea că nu era suficient de bună. Și-a mustrat chiar și studenții care erau interesați de asta.

Acesta este unul dintre multele aspecte negative ale moștenirii lui Leonhardt pentru noi. Am lucrat recent la o piesă a lui Handel și concluzia la care am ajuns este că, pentru a o cânta foarte bine, trebuie să pui o doză uriașă din propria ta expresivitate. Uite, mă apropii de 40 de ani și în tot acest timp m-am dedicat să trăiesc cât de bine am putut: am mâncat, am băut, m-am distrat... Dar unul dintre lucrurile pe care le regret cel mai mult este că mi-a luat prea mult timp să realizez cine era cu adevărat Handel. O spun din nou: era un gigant. Îmi place muzica lui. Mai mult, vă pot garanta că, dacă s-ar alătura conversației pe care o avem acum, Bach ar spune exact același lucru.

Există citate din Bach, Mozart și Beethoven despre Handel și toți trei vin să spună că el a fost cel mai mare compozitor pe care l-au cunoscut vreodată. Dacă Bach, Mozart și Beethoven au spus așa, cine suntem noi să-i contrazicem?

Desigur. De asemenea, ar fi foarte interesant să-l întrebăm pe Händel cine credea că este cel mai mare compozitor. Sau întreabă-l pe Frescobaldi. Sau William Byrd. Dacă l-am fi putut întreba pe Byrd, cred că ar fi spus că era Big Head. Dar, oricum, sunt și convins că, dacă Bach nu ar fi fost redescoperit în secolul al XIX-lea, istoria muzicii ar fi foarte diferită de ceea ce este acum.

Din moment ce îl pomenești pe Byrd și fiindcă vorbim despre Handel, îți pun două întrebări foarte specifice: ai de gând să înregistrezi Handel? Și, având în vedere că anul acesta se împlinesc 400 de ani de la moartea lui Byrd, ai de gând să înregistrezi mai mult muzica lui sau a altor virginaliști?

Cât despre prima întrebare, cu siguranță da, deși nu știu când. Cât despre a doua întrebare, nu. Și o să explic de ce: deși sunt foarte mândru de cele două înregistrări pe care le-am făcut pentru casa de discuri Musica Omnia, este o muzică pe care, din păcate, nu o cumpără nimeni, ceea ce mi se pare groaznic. Pe de altă parte, fără să dezvălui mai mult decât trebuie, vă spun că printre proiectele mele imediate se numără înregistrarea unui album cu muzică de Georg Anton Benda, care cred că este un compozitor magnific. Sunt și eu implicat într-un proiect important despre Scarlatti, dar nu știu când va începe nici acel proiect.

De la Händel, cele opt mari suite din 1720?

Asta e ideea, pentru că este o muzică minunată. Uite, când eram pe punctul de a înregistra Partitele de Bach, producătorul m-a întrebat cum ar trebui să se pregătească și i-am spus: "În săptămâna înainte de a începe înregistrarea, ascultă doar Suitele lui Händel. Nu face mai mult decât atât, nici măcar nu te uita la partiturile Partitelor. Dar ai nevoie să asculți Suitele lui Handel."

Acum trăiești cea mai mare parte a anului la Praga, dar înainte ai trăit zece ani la Londra. Îmi imaginez că este un alt aspect care te face să te identifici cu Händel: doi străini care ajung la Londra pentru a începe o nouă etapă în viața lor și sunt imediat acceptați.

O să fac o mărturisire: când locuiam la Londra, era un oraș pe care îl uram. A fost o reacție stupidă, pe care încă nu o pot explica până astăzi. În acea perioadă, în Anglia, mi-am petrecut cea mai mare parte a timpului citind pe Kafka, Hrabal și alți scriitori cehi. Mergeam adesea la Institutul Ceh de Cultură și făceam și alte lucruri de genul ăsta. Și se dovedește că acum, locuind la Praga, merg la Biserica Engleză, o citesc pe Jane Austin și ascult muzică de Haendel. E o nebunie, nu-i așa?

Ai mai multe proiecte în minte?

Da, unul este un proiect foarte filologic despre Bach. Mai exact, pe Partitele și Suitele franceze, două lucrări pentru care nu există partituri originale. După ce am verificat numeroase surse, am pregătit chiar eu ediția ambelor lucrări.

Este problema eternă cu Bach: multe dintre partiturile sale sunt copii făcute de a doua sa soție sau de mai mulți dintre elevii săi. Suitele pentru violoncel, de exemplu.

Exact. Este o nebunie, dar din ce în ce mai multă muzică a lui Bach se cântă în fiecare zi și majoritatea oamenilor merg la surse care sunt originale, crezând că ceea ce fac ei este lucrul corect din punct de vedere istoric. Dar, nu, dacă vrei să cânți Bach autentic, trebuie să o faci într-un mod filologic, nu doar pe baza unor partituri cu semnătura lui. Și mă refer atât la claveciniști, cât și la pianiști. Este ceva nebunesc și inacceptabil.

Trebuie să recunosc că, în ultimul tău disc, lectura ta din Capriccio sopra la lontananza del suo fratello dilettissimo este cea mai profundă și emoționantă pe care am auzit-o vreodată.

Vrei să-ți spun ceva? Am același sentiment. Și îți spun cine m-a inspirat: înainte de a mă stabili în Europa, am studiat o vreme la Boston cu Peter Watchorn, care fusese elev la Viena al Isoldei Ahlgrimm, marea clavecinistă austriacă. Odată, m-a făcut să ascult un disc pe care Ahlgrimm îl înregistrase la sfârșitul anilor 1970, care includea Capriciul. Am refuzat, pentru că am crezut că ar fi o înregistrare prea naivă. Dar până la urmă am făcut-o: am fost atât de impresionat încât încă îmi amintesc fiecare detaliu al acelei înregistrări. Atât de mult, încat l-am rugat să-mi facă o copie a discului ca să-l ascult de mai multe ori. Se pare că înregistrarea lui Ahlgrimm a funcționat foarte bine pentru că înainte de a intra în studio, cei implicați în ea mâncaseră o masă bună. Ei bine, când eram pe punctul de a înregistra, i-am rugat pe toți să luăm micul dejun împreună, după exemplul lui Ahlgrimm și al colaboratorilor săi, și toți am avut ouă prăjite, cârnați și bacon, un adevărat mic dejun englezesc! Când micul dejun s-a terminat, am spus: "Băieți, suntem gata, să începem acum cu Capriccio-ul lui Bach!" Deci ceea ce auzi acolo este un stomac plin de mâncare.

Un omagiu frumos adus lui Bach, care se pare că era un lacom.

Este cu siguranță un omagiu frumos.

Credit foto: Kaja Smith