Domnule Valentin Răduțiu, ca de obicei este o șansă ocazia de a sta de vorbă cu un muzician cu experiența dumneavoastră. De această dată, filtrul pe care îl propunem discuției noastre este adresat celor care vor să înțeleagă anatomia unui fenomen numit carieră de succes. Poate nu este cel mai elegant termen folosit, o poveste de succes a unui interpret care este cunoscut atât ca solist, interpret de muzică de cameră, dar și profesor și membru într-o mare orchestră germană, în cazul dumneavoastră. La o primă vedere, ingredientele nu sunt necunoscute: desigur, înzestrări native, caracter, perseverență, pe de o parte, pe de altă parte - un mediu propice formării și afirmării și, nu în ultimul rând, un dram de noroc, pentru că este nevoie și de șansa de a întâlni oameni potriviți, uneori providențiali, care să te ghideze și să creadă în tine pentru a reuși să te afirmi. Ce este greșit și ce trebuie completat în ceea ce am spus eu până acum, din experiența dumneavoastră?

Sunt perfect de acord. Ați dat un răspuns foarte complet și foarte apropiat și de convingerea și simțirea mea. De fapt, ați bifat toate punctele esențiale. Nici nu simt nevoia să adaug foarte mult. Putem spune că sunt acești factori de bază și elementele absolut necesare și apoi am putea spune că, în același timp, că nu există o rețetă. Regăsim în toate, în parcursurile, să le numesc de succes, anumiți factori, precum profesori foarte buni, anumite circumstanțe. Vă dați seama că eu am un tată violoncelist care a studiat la București și câteodată oamenii, mai ales cei care au mai puțin de a face cu muzica, ne întâlnesc pe amândoi și întreabă: "Cine dintre voi doi cântă mai bine la violoncel? Tata totuși cântă mai bine, nu?". Iar tata zice: "Nu, Doamne ferește, ar fi și trist. A ajuns mai departe fiul meu decât mine!". Vreau să spun că prin faptul că m-am născut la München și am avut în apropierea mea mari profesori la Salzburg, la Viena, da, am avut anumite posibilități și în timpurile comuniste. Din România sigur că au ieșit mari muzicieni, dar evident nu putem nega accesul la informație, accesul la anumite persoane, profesori. Astăzi accesul este mai ușor decât era mai demult. Așa că sperăm că, din generație în generație, muzicienii devin mai buni. Din perspectivă parentală de exemplu, eu încă nu am copii, dar înțeleg fenomenul, poți să fii un părinte minunat, să propui cum educi un copil și totuși parcursul lui să fie cu totul altul decât ți-ai propus. Sunt lucruri pe care le poți influența, pe altele nu.

Dumneavoastră ce fel de copil ați fost? Ascultător, disciplinat? Bănuiesc că da, probabil că răspunsul, în mare, cam acesta ar fi...

Am fost, da. Mama mea spune că anii de la pubertate, la nivel sufletesc, cu prima dragoste și anumiți factori care apar în viața unui tânăr au fost mai turbulenți, dar ca și copil, într-adevăr am fost foarte pozitiv, foarte curios, care din proprie energie și atracție a vrut să cânte la instrument, însă mi-a plăcut. Câteodată spun jurnaliștilor că din păcate nu pot oferi o poveste de scandal, care să spună că tata m-ar fi închis în cameră și m-a forțat să studiez. Desigur că tatăl meu, cu un dar pedagogic și cu dragostea parentală care nici ea nu este un garant ca această relație de părinte-copil, în același timp, profesor-elev să funcționeze, a studiat cu mine acasă de multe ori într-un mod foarte jucăuș și cu un dar pentru acest lucru și am învățat foarte mult de la tatăl meu, care m-a îndrumat și ca violoncelist. Mi-a fost opt ani alături și apoi m-a dus la cineva. Pentru cineva care nu cântă la un instrument sigur este mai greu să găsești un profesor foarte bun pentru propriul copil dacă nu ești din această profesie.

Domnul Emil Răduțiu, tatăl dvs, spuneați că ați studiat la București. Cu cine anume? Care este acest bagaj violoncelistic genetic, să-l numim, pe care îl purtați din România? Ce a transmis românesc din punct de vedere interpretativ tatăl către dumneavoastră?

Nu știu să vă răspund așa de exact. De exemplu, tatălui meu îi place să spună că ceea ce facem noi este o meserie furată, o alegere de cuvinte foarte prozaice cumva, în sensul că era în acele vremuri un violoncelist extraordinar la București și era poate și o concurență foarte mare, vă dați seama. La examenul de admitere al tatălui meu au fost 50-60 de violonceliști. Cine nu lua examenul intra în armată. Trebuia să știi primul caiet al celor 40 de studii de David Popper pe de rost, erau un nivel și o exigență înalte. În același timp, tatăl meu a rămas în Germania la sfârșitul anilor '70. A studiat din frică, din frică de existență și îmi povestea că în acei ani a învățat foarte mult, el având 28 de ani, uitându-se foarte mult în jur, analizând tehnica violoncelului a unor violonceliști din viața lui, mari violonceliști; și a avut o mare pasiune pentru optimizarea cântatului la violoncel, la nivel tehnic și în ceea ce privește aspecte ca eficiență, precizie... Tehnica pe care a avut-o tatăl meu și care și în ziua de astăzi, ca pensionar, este evidentă, când fără să studieze ia violoncelul în mână și cântă o suită de Bach cu o intonație șocant de impecabilă, acest lucru sigur mi l-a transmis mie mai departe și este de necontestat faptul că modul cum suntem aduși la instrument în primii ani  determină într-un mod esențial parcursul și ne face apoi viața mai ușoară.