Arhivă : Interviuri Înapoi
AUDIO. Interviu cu dirijorul Gabriel Bebeșelea
Astăzi, pe scena Sălii Radio va avea loc un nou concert inclus în stagiunea Orchestrelor și Corurilor Radio. De această dată, solist va fi violonistul Alexandru Tomescu. La pupitru se va afla dirijorul Gabriel Bebeșelea, de la care aflăm detalii despre programul propus.
Domnule Gabriel Bebeșelea, ce ne puteți spune despre programul ales pentru acest concert? Mă refer în special la „Simfonia de tinerețe” compusă de Serghei Rahmaninov care are și o istorie specială.
„Simfonia de tinerețe” de Rahmaninov a fost compusă de acesta ca lucrare de licență la finalul Conservatorului, la sugestia lui Arensky și Taneyev, profesorii lui de compoziție, dar aceștia nu au fost foarte încântați de ea, cu toate că simfonia are foarte multă notă personală a lui Rahmaninov, chiar dacă sunt multe trimiteri înspre Ceaikovski a IV-a, înspre Ceaikovski a III-a chiar; dar deja se observă ritmicitatea foarte condensată a lui Rahmaninov. Am ales lucrarea în deschiderea Concertului de vioară de Glazunov, pentru că există o legătură între cei doi chiar dacă nu foarte fericită. Glazunov a fost cel care a dirijat premiera Simfoniei nr. 1 de Rahmaninov, o experiență deloc fericită pentru că simfonia a fost un eșec total: Glazunov se pare că consumase foarte multe băuturi spirtoase înainte de concert și înainte de fiecare repetiție și din cauza aceasta orchestra nu știa ce are de făcut, simfonia fiind de o complexitate nemaiîntâlnită pentru epoca respectivă. Așadar, după eșecul Simfoniei I, Rahmaninov a intrat într-o depresie cumplită, n-a mai compus o lungă perioadă de timp și această depresie l-a urmărit până spre finalul vieții și chiar în Dansurile simfonice se autocitează din această Simfonie I care este perfect conectată de „Simfonia de tinerețe” pe care o compusese cu câteva luni înainte. Este un program care are o istorie în spate, în prima parte a concertului.
Nu este prima dată când dirijați această lucrare. Cum s-a schimbat viziunea dumneavoastră asupra acestei partituri în tot acest timp?
S-a schimbat, dar nu foarte mult, pentru că întotdeauna o asociez cu celelalte lucrări ale lui Rahmaninov care au urmat. Tot ceea ce se întâmplă în creația lui Rahmaninov este foarte autobiografic și este important de știut obsesiile pe care acesta le avea. Încă nu întâlnim în această Simfonie de tinerețe de exemplu, Dies Irae, dar sunt foarte multe pregătiri să spunem pentru Insula morților în introducere sau pentru Dansurile simfonice sau pentru alte lucrări care vor urma. Modul în care o construiesc e ca o pregătire pentru ceea ce o să urmeze în creația lui Rahmaninov; și în ceea ce privește Concertul de Glazunov, orchestrația este extrem de asemănătoare și extrem de colorată și mă bucur foarte mult să-l avem solist pe Alexandru Tomescu pentru că scoate în evidență foarte multe substraturi și foarte multe subtilități pe care Glazunov le-a scris în acest concert de vioară.
Simfonia de tinerețe de Serghei Rahmaninov și Concertul pentru vioară de Glazunov dar și Variațiunile „Enigma” de Elgar sunt lucrări mai puțin abordate de orchestrele românești. Prin urmare, ce aspecte devin importante în timpul lucrului cu orchestra?
După cum ziceam, în acest program este foarte importantă, din punctul meu de vedere, perspectiva biografică a compozitorilor, pentru că de exemplu în cazul Variațiunilor „Enigma” totul se petrece în jurul cercului intim al lui Elgar, fiecare variațiune este dedicată unui cunoscut sau unui prieten bun al său și sunt evenimente care i-au schimbat traseul vieții, pe care le regăsim în aceste variațiuni Enigma. De exemplu, cele mai importante două variațiuni sunt: prima, care este dedicată soției lui și nr. 9, care este dedicată editorului lui de la Editura Novello din Londra, cel care de fapt l-a convins să nu renunțe la compoziție într-o perioadă la fel depresivă, în care Elgar dorea să renunțe cu totul la compoziție și să se dedice doar profesoratului. De aceea, variațiunea Nimrod este poate chintesența acestei lucrări, iar cele două variațiuni sunt singurele care sunt citate în finalul lucrării când Elgar se descrie pe sine și de fapt demonstrează că soția lui și editorul lui au fost cele mai importante persoane din viața sa - dovadă că au construit și au constituit inclusiv ultima variațiune.