Duminică, 18 decembrie, la Sala Radio va avea loc un recital susținut de pianista Daria Tudor, alături de violonista Ioana Goicea și de violoncelistul Andrei Ioniță, activitate inclusă în proiectul „Moștenitorii României muzicale” inițiat de Radio România Muzical. Aflăm despre însemnătatea acestui proiect pentru muzicienii români de la pianista Daria Tudor.

Daria Tudor, concertele de la Bruxelles din 30 noiembrie și de la București din 18 decembrie, se desfășoară sub emblema proiectului "Moștenitorii României muzicale". Ce înseamnă pentru dumneavoastră această sintagmă?

Înseamnă recunoașterea și încrederea pe care am primit-o ca tânăr artist nu numai din partea Radioului, dar din partea Bucureștiului și a faptului că mă întorc acasă prin această sintagmă. Înseamnă încredere și înseamnă mulțumire și e o motivație pentru mine să o pot înțelege și să o dau mai departe, la rândul meu, așa cum am primit și eu din România tot ce am învățat.

Care este țelul dumneavoastră artistic?

Îmi doresc să fiu cât mai onestă și mai sinceră față de muzica pe care o am în față și pentru asta îmi doresc să fiu din ce în ce mai bine pregătită tehnic și emoțional, ca să nu-mi mai stea nimic în cale în momentul în care îmi doresc să vorbesc prin muzică. Sper că lucrul ăsta, această sinceritate și onestitate, o poate simți și publicul. Este, într-adevăr, cel mai important lucru.

Cât de important este trecutul muzical al țării în care v-ați născut și cum vă inflențează el cariera?

Nu m-am gândit niciodată la poziționarea noastră, a muzicienilor, artiștilor români în mediul internațional ca fiind un dezavantaj sau un avantaj. Cred că, cel puțin în lumea în care trăim acum, nu mai e un lucru atât de important. În același timp, eu sunt recunoscătoare pentru ceea ce am primit în țară și m-am simțit pregătită în momentul în care am ajuns la Berlin. Pot să recunosc că, dacă oamenii sunt pregătiți, sunt respectați și cred că asta se întâmplă indiferent de locul în care ne aflăm.

Enescu... a fost pentru mine o foarte mare bucurie să descopăr că este nu doar unul dintre compozitorii cunoscuți, dar unul dintre compozitorii pe care oamenii se luptă să îi cânte pe scene aici și atunci am considerat că poate merită introduși și compozitorii români pe care noi îi știm în România, dar care nu au aceeași faimă internațională, și m-am bucurat să văd că oamenii sunt deschiși pentru a cunoaște astfel de lucruri. Întotdeauna, o primă invitație a venit cu o a doua invitație, așa că eu mă bucur că m-am născut la Ploiești și am studiat la București și acum mă aflu la Berlin. Cred că trecutul României ne influențează pe noi ca oameni într-o anumită măsură, dar cred că are numai lucruri bune de transmis mai departe.

Considerați că există un eveniment care a influențat decisiv parcursul muzical de până acum? Care ar fi acesta?

Au fost foarte multe de-a lungul drumului și sunt sigură că vor fi în continuare. Sigur, toate școlile la care am studiat au avut impact asupra mea - liceul de la Ploiești, mutarea la București la Colegiul Lipatti și apoi Universitatea din Berlin. Au fost oameni care m-au marcat... bineînțeles, toți profesorii mei... oameni cu care am cântat și momente pe care n-am să le uit niciodată - prima plecare în America la Festivalul Art of Piano... Mi-e greu să dau nume și să subliniez un eveniment, a fost o serie de evenimente. Când mă uit înapoi, îmi dau seama că unul fără celălalt nu ar fi fost probabil posibile.

În perioada pandemiei, ați avut o întâlnire muzicală cu Daniel Hope, Andrei Ioniță și Herta Muller în proiectul "Europe @ Home", inițiat chiar de apreciatul violonist. Ce amintire v-a rămas cea mai dragă din acea întâlnire?

Cântecul vechi de Paul Constantinescu și reacțiile pe care le-am primit după acel concert... este unul dintre momentele despre care am vorbit mai devreme și am spus că o invitație nu a venit niciodată fără o a doua. A fost o piesă care a fost recerută de nenumărate ori după acel eveniment.

Dacă ați fi nevoită să alegeți între cariera camerală și cea solistică, pentru care dintre ele ați opta și de ce?

Nu știu dacă aș putea să optez pentru ceva. Într-adevăr, în ultimii ani, am cântat mult mai multă muzică de cameră decât solo pentru că mi-am dorit să comunic cu oamenii, pentru că am simțit că pot să transmit mai bine atâta timp cât și pe scenă există un dialog. Dar treptat, simt că poate, din când în când, am nevoie și de un monolog. N-aș putea să aleg! Muzica este aceeași și dacă ea a fost scrisă pentru muzică de cameră, așa a trebuit să fie scrisă, pentru un ansamblu; dacă a fost scrisă pentru pian solo, tot despre aceeași muzică minunată vorbim. Sper să revin, treptat, și către solo pentru că îmi doresc să fac și asta. Dar mi-e foarte greu să aleg, n-aș putea să spun! Îmi doresc să le fac pe amândouă!