Renumitul artist născut la București în anul 1947, cu o carieră internațională de anvergură, derulată deopotrivă în lumea muzicii simfonice și a celei de operă, conduce pentru prima dată ansamblurile Operei naționale bucureștene. Christian Badea debutează la Opera din orașul său natal cu o producție cu opera verdiană Otello, ce poate fi urmărită în serile de 8 iunie și 11 iunie 2022. Cu câteva zile înainte de acest eveniment, am stat de vorbă, chiar la Operă, cu șeful de orchestră care a lucrat, de-a lungul timpului, cu câțiva dintre cei mai mari artiști lirici ai tuturor timpurilor.

Debutați la Opera Națională bucureșteană...

Da, la o vârstă fragedă...

Care este motivul acestui debut întârziat? Vi s-au mai propus colaborări și nu v-a permis agenda să le acceptați?

Am primit invitații de multă vreme. Sincer să spun, majoritatea celor care au fost directori au vrut să vin.

Deci a existat deschidere?

Da, a existat deschidere. Singurul lucru pe care l-am spus e că am nevoie de anumite condiții artistice fără de care n-am cum (să vin). Bine, acum s-a mai făcut și progres în sensul că orchestra, în ultima vreme, a cooptat niște muzicieni buni, au început să sune mai bine, sunt la curent cu ce se întâmplă, condițiile sunt mai bune. Și-atunci, am vorbit cu Daniel Jinga (directorul Operei naționale bucureștene), care a fost foarte deschis și care a înțeles că am nevoie de repetiții cu aceeași orchestră, nu să schimb orchestra de la o repetiție la alta, că atunci de ce mai repetăm?! Și a zis da, sigur! Apoi, aveam nevoie de cântăreți, cântăreți care să fie ce trebuie, și am avut noroc în sensul că am pierdut un Otello, fiindcă agentul lui a zis că e ok, dar de fapt era overbooked, avea prea multe contracte și nu putea să-și mai pună Otello în voce după ce făcea alte lucruri... e o chestie de vocalitate. Până la urmă s-a retras și atunci am avut foarte mult noroc cu Arsen Soghomonyan, care este armean, ca și soprana, și care este un Otello al zilei, ca să zic așa. A făcut cu Zubin Mehta Otello la Berlin, în companie foarte, foarte bună, iar acum face la München; ultimul spectacol e pe 2 iunie, ajunge pe 3 iunie și noi avem o repetiție pe 4 iunie și una pe 5 iunie, atât! Deci, ce a trebuit să fac eu a fost să termin tot ce era de terminat și să repet tot, ca în momentul în care el ajunge să ne ocupăm numai de el. Îl punem pe el acolo și avem o repetiție de scenă înainte și, după aceea, îl punem în condițiile când toată lumea știe ce are de făcut. Alex Nagy este un regizor super-super flexibil; știe opera înainte și-napoi, înțelege ce se poate face și ce nu se poate face în acest timp scurt, deci vom fi cum trebuie.

Oricum, montarea aceasta, care a avut premiera în 2018, este una minimalistă, cu puțină mișcare și cu foarte puține decoruri, deci presupun că nu va ridica mari probleme din punctul acesta de vedere.

Este o montare în care cred că dacă ții liniile de bază, atunci se poate adăuga personalitatea cântărețului și se poate adăuga atmosfera care iese din colaborarea între cântăreți. Sunt producții... De exemplu, era producția lui Moshinsky, care era de la Covent Garden și o făcuse și la MET; la un moment dat m-am gândit că poate putem să o închiriem sau să o cumpărăm chiar. O producție superbă! Niște costume... Din păcate, au casat-o. La Covent Garden au făcut-o nu știu de câte ori și, la un moment dat, nu mai avea rost să o mai țină, dar vreau să spun că această abordare nu este izolată, este un trend. În sensul că se face Don Giovanni cu un scaun, sau se face Otello fără nimic. În cazul ăsta, avem un plan înclinat; tavanul care devine un plan înclinat. Gata. Atât! Restul e imaginație. Și-atunci, trebuie să ai nu numai cântăreți foarte buni, dar trebuie să ai și personalități, fiindcă ei trebuie chiar să umple cu personalitatea lor scena.

Cum vi se pare această montare a lui Giancarlo del Monaco?

Eu cu montarea nu am nici o problemă. Am lucrat cu Giancarlo de vreo două ori. El a făcut niște producții foarte tradiționale, foarte bune. De exemplu, am făcut Fanciulla del West la MET, care este o producție supertradițională, dar care merge extraordinar. Cred că o mai au și acum. Producția asta e ok. Ce m-a surprins este faptul că în anumite momente importante el avea cântăreții cântând în spate, deci nu în avanscenă și corul cântând cu spatele la public. Ideea este că, în primul rând, nu prea poți să fii împreună dacă faci asta, ceea ce e un fapt pragmatic, iar în al doilea rând, se schimbă sunetul. Nu mai ai sunetul direct, ai o reflecție a sunetului în pereți, iar de-acolo vine spre sală. Asta mi s-a părut... Nu știu dacă el voia așa, nu înțeleg de ce. Dacă era o neglijență... dar nu știu cum să fie neglijență pentru că el chiar știe operă. Deci, noi avem cântăreți foarte, foarte buni și încercăm să-i susținem, să-i aducem la public.

Cântăreții sunt recomandați de dumneavoastră?

Da, sunt recomandați de mine. Aici vreau să spun că am primit sprijin din partea lui Daniel Jinga, fiindcă altfel nu se întâmpla. Și cu repetițiile... deci, atât cât se poate într-o uzină de operă cum este Opera București - mai sunt și altele: Viena, Covent Garden, MET.. sunt uzine...

Cele care sunt de repertoriu...

Da. Și-atunci, au un orar destul de încărcat și este foarte, foarte greu să faci ceva care nu e în sistemul existent. Ce-am observat, este că din discuțiile pe care le-am avut cu orchestra, de exemplu, și cu alții cu care am colaborat: ei simt nevoia de a lucra mai mult, de a face repetiții și de a perfecționa, fiindcă din cauza orarului se face un șnur. Oamenii se descurcă fiindcă sunt profesioniști, dar, în același timp, nu poți să aprofundezi, nu poți să faci detalii. Asta sper să fi reușit, sper să-și aducă toți aminte. Din cauza orarului repetițiile au fost foarte distanțate; făceam una azi, alta peste o săptămână.

Când ați început repetițiile, de fapt?

Nu contează, findcă am avut, de exemplu, o repetiție pe 4 mai, iar următoarea a fost pe 15 mai, sau ceva de genul ăsta.

Am înțeles. Pentru că așa s-a putut în regimul de lucru de aici.

În orarul de aici, da. Deci, a fost un orar normal pentru mine, care aici a devenit ciudat din cauza sistemului. Unde s-a mai îngreunat un pic e la sfârșit acum din cauză că tenorul vine numai cu două zile înainte.

Care a fost prima dumneavoastră întâlnire cu această partitură a lui Verdi?

Aaa, atât de mulți ani!

Vă mai amintiți unde?

Am făcut-o în Statele Unite cu cântăreți foarte buni. Otello... parcă-l știu dintotdeauna. Chiar nici nu mă mai gândesc la începuturi, mă gândesc la alte experiențe pe care le-am avut, care au fost foarte bune. Am avut norocul de cântăreți foarte buni. Am făcut Otello cu Giuseppe Giacomini, care era cel mai bun Otello. Și era și Serghei Leiferkus, un bariton extraordinar, Julia Varady, care vine din Oradea și era căsătorită cu Dieskau - era foarte, foarte atentă la orice nuanță, la orice detaliu. A fost o mare plăcere! Am avut un noroc extraordinar. Am lucrat cu foarte mulți cântăreți care nu că erau celebri, dar erau chiar mari artiști și se lucra foarte, foarte bine cu ei. Am avut noroc și am făcut asta ani și ani de zile. La Metropolitan, de exemplu, am lucrat ani și ani de zile cu ei, la Covent Garden am avut noroc, tot așa, să am cântăreți foarte buni... e ușor cu ei. Lumea zice "Aaa, dar nu era Pavarotti dificil?" Pavarotti nu era dificil deloc. Oamenii ăștia nu erau dificili. Ei erau dificili în sensul că, dacă cineva... Callas era faimoasă pentru asta... dacă colegii nu erau la nivelul de pregătire și de responsabilitate și seriozitate al ei, în momentul ăla era nemiloasă, și pe bună dreptate! Deci, ai ajns la un nivel... dacă vrei să colaborezi cu mine, trebuie să fii acolo. M-am înțeles foarte, foarte bine cu mulți artiști - nu numai cântăreți - care erau reputați a fi dificili. Eu nu i-am găsit dificili deloc. A fost o mare plăcere!

Aveți în plan să reveniți la Operă?

Întotdeauna la operă eu sunt foarte atent și n-am nici un fel de așteptări. Sunt foarte realist. Și, într-un fel, am și superstiții. În sensul că eu am început opera pe filiera italiană, deci eu sunt italian, am lucrat foarte mult în repertoriul italian cu cântăreți italieni și... sunt plin de superstiții. De exemplu, o repetiție generală care e bună...

...înseamnă un spectacol prost?

Da, absolut! Și sunt multe așa. Nu intri în teatru cu ceva mov pe tine... sau niciodată nu pronunți cuvântul Macbeth, zici "opera aia". E plină de superstiții și nu se știe niciodată pentru simplul motiv că este această neurastenie a cântărețului care, chiar dacă are o tehnică extraordinară, totuși, cântă cu tot corpul, cântă cu psihicul, cântă cu tot. Și mai ales pentru cei care sunt mai acrobatici, tip tenori sau soprane de coloratură... cei care sunt mai acrobatici au întotdeauna această anxietate de va ieși nota acută.