Cred că cel mai bun lucru pe care îl pot face muzicienii când nu sunt pe scenă este să asculte alți muzicieni sau să vorbească tuturor despre muzica pe care o descoperă și în alții. Nu doar despre instrumente și concerte, ci și despre colecții de discuri, cărți și audiții. Discuția cu un muzician ar putea fi întotdeuna o sursă de mirare, de noutate, o cale către alți muzicieni și ale lor realizări. Comunicarea, nu demonstrația, cozeria, nu interviul. Acestea creează legături indestructibile. De aceea, pentru mine, discuțiile cu muzicieni mă ajută să măcunosc mai bine, dincolo de încântarea de a fi alături de ei. În februarie 2022 am avut plăcerea de a-i cunoaște pe Wolfgang Haffner și Simon Oslender. După discuția cu ei nu am trăit revelații, nu am aflat mari secrete, nu am operat marile idei care organizează universul, în schimb mi-am reconfirmat credința că înainte de virtuozitate stă virtutea, iar după opera artistului rămâne calitatea lui umană.

Experiența lui Wolfgang Haffner cuprinde zeci de ani și zeci de nume mari în care talentul, creativitatea și versatilitatea au produs albume și concerte la cel mai ridicat nivel artistic. Poate cel mai bun baterist al Germaniei, cel puțin în rândul generației lui, cu un succes extins în lumea mare a jazz-ului alături de Pat metheny, Randy & Michael Brecker, Al Jarreau, Chaka Khan sau John Abercrombie. După ce-i asculți discurile, admiri un muzician complex, care dincolo de ritm pătrunde orchestrație și producție. După ce stai de vorbă cu el, cunoști un om relaxat, onest și plin de umor. Și mai afli cât de important a fost Steve Gadd.

Lângă el, mult mai tânărul coleg Simon Oslender, pare un epigon atent și ponderat, asta până ajunge în fața claviaturilor, când devine efervescent, în deplin control și bucuros de fiecare moment pentrecut prin muzică. Atât în trupă cât și în discuție, intervențiile lui sunt inspirate și cu bun simț. Și afli și de la el cât de important a fost Steve Gadd.

Ne întâlnim în vremuri cam ciudate, imprevizibile, în care e mai greu să plănuim și să acționăm după obișnuință. Ce ai pierdut și ce ai compensat în această perioadă? Ce s-a schimbat în ultimii doi ani?

Wolfgang Haffner: În ceea ce mă privește, nu am pierdut nimic, am avut de câștigat. Am avut parte de mai mult timp liber într-un moment în care chiar aveam neovie, am avut timp de sport, am reușit să-mi odihnesc corpul și mintea după ce am călătorit destul de mult în ultimii 30 de ani și mai bine. Oricât de ciudat ar suna, e foarte adevărat că a fost o catastrofă pentru noi toți, pentru cultură, pentru scena muzicală, dar am putut trăi o perioadă fără concerte și drumuri, iar acum am revenit la un program plin și mă pot bucura de concerte și de tot ce va urma. După ce descoperi multe, după ce călătorești mult, ai nevoie de un timp pentru a decanta, iar eu nu prea am avut timp pentru asta, mi-a fost greu să refuz diverse oferte, provocări, iar pandemia mi-a dat ocazia să mă concentrez pe viață.

După toți acești ani în care ai cântat cu atât de mulți muzicieni, în atâtea trupe, ai ales din nou o formulă de trio. Cum ți-ai ales colegii și repertoriul de data asta?

W.H.: Am avut un trio de succes vreo 4-5 ani, începând cu 2007, e formula mea preferată încă de la început, îmi place intimitatea creată. A urmat seria de proiecte "Kind of..." (Kind of Spain, Kind of Cool, Kind of Tango) în care am folosit o formulă de cvartet, dar la începutul turneului "Kind of Spain", claviaturistul nu a mai putut veni și mi-a fost recomandat Simon (Oslander), care e aici lângă mine. Am dat primul concert în Namibia și am continuat până a revenit pianistul din formula originală, apoi am terminat turneul tot cu Simon. Au urmat alte proiecte în care am fost împreună, inclusiv un concert la București în 2019 alături de Bill Evans, am cântat pe primul album al lui Simon care are propriul grup fabulos apoi a venit pandemia. Am ținut tot timpul legăturași am căutat o soluție pentru a continua să facem muzică în condițiile date. Așa am ajuns la dorința de a cânta în trio o parte din piesele făcute în ultimii ani, în formula nouă, alături de Simon, care l-a adus și pe basistul Thomas Stieger. Am dat un concert online are a avut succes, apoi am continuat să cântăm tot restul anului, până în prezent.

Repertoriul se reflectă și în recenta colecție de trei CD-uri pe care ai lansat-o, "The Essentials"?

W.H.:Colecția cuprinde trei dintre cele mai de succes albume ale mele, aș putea spune, "Shapes", "Round Silence" și "Heart of the Matter" care sunt și albumele mele preferate, pentru că mă reprezintă cel mai bine. Desigur, și cele trei albume din colecția "Kind of..." mă caracterizează, dar nu eu am scris toate piesele. Pe cele trei din "Essentials" am scris și orchestrat totul, inclusiv suflătorii, sunt mult mai personale.

Să revenim puțin mai la început, pentru a afla care au fost influențele tale majore în formarea ca muzician.

W.H.: Viața. Viața m-a format ca om și ca muzician. Muzica e viață. Dacă nu era muzica, probabil nu aveam viață. Pe de altă parte, ca muzician trebuie să ai o viață. Dacă studiezi mult și îți ocupi timpul doar cu asta, poți deveni un bun instrumentist, dar nu neapărat un mare artist. Contez pe calitatea umană.

Și tu, Simon?

Simon Oslender: Pentru mine este exact la fel. Poți avea o tehnică desăvârșită, poți cânta repede și la modă, nu prea contează dacă nu pui suflet, nu implici experiența de viață, emoțiile, în ceea ce cânți. La asta contribuie viața alături de prieteni, de familie.

Wolfgang, revenind la ritm, ce bateriști te-au influențat cel mai mult de-a lungul anilor?

W.H.:Steve Gadd, Steve Gadd și Steve Gadd. Și desigur, Jack DeJohnette, "Philly" Jo Jones, Alvin Jones, Ian Paice, John Bonham, Tico Torres, nu foarte tehnic dar foarte potrivit stilului, plus Bob Siebenberg, de la Supertramp, un baterist mai puțin menționat dar fantastic ca muzician de trupă.

Și din generația mai nouă?

W.H.: Îmi plac Brian Blade, Bill Stewart, desigur. Nu sunt chiar la zi, nu cunosc bateriștii foarte tineri, de 20-30 de ani, dar sunt convins că și ei vor trece prin viață căpătând tot mai mult suflet. Un exemplu bun e Tony Royster Jr., care a apărut ca un copil minune, dar contează și cum e văzut acum, când are peste 30 de ani. Când ești foarte tânăr, poți primi un telefon și există un motiv pentru asta, talent, energie... Dar pașii următori sunt foarte importanți, pentru că te definiesc ca muzician de calitate. E nevoie să exprimi mai mult decât talent atunci când cânți.

Simon, pe tine te întreb de pianiști.

S.O.: Primul a fost Tom Canning, din Los Angeles. L-am văzut pe un DVD cântând la orgă alături de John Mayall & The Bluesbreakers. După câțiva ani am aflat că a fost prieten apropiat cu Al Jarreau și că a fost claviaturistul lui pentru multă vreme. Excepțional instrumentist, pe Fender Rhodes, pe Hammond, un apreciat om de studio în L.A. Aveam patru sau cinci ani când tatăl meu a adus acel DVD iar după ce l-am văzut pe Tom, am simțit că vreau să fac asta pentru tot restul vieții mele.

Dintre cei din generația ta pe cine ai remarcat?

S.O.: Mi-a plăcut Joel Lyssarides, excelent muzician, la fel și Joey Alexander. Tendința mea e să ascult muzicieni mai în vârstă decât mine. Desigur, mă informez cât pot în legătură cu noile apariții, dar am impresia că muzicienii foarte tineri se concentrează prea mult pe tehnică, vor să demonstreze, ceea ce e normal, dar mie mi se pare forțat. Mă impresionează câteva minute, apoi îmi pun un album cu Steve Gadd și mă liniștesc. Am avut și plăcerea de a cânta cu el. Prin septembrie va apărea un album.

Cum e cu studiatul, ce importanță îi acorzi în timp? Studiezi mai mult la început apoi te concentrezi pe ceva diferit?

W.H.:Am studiat mult la început, așa cred. Studiam 5-6 ore pe zi între 12 și 18 ani. Am avut doi profesori. Unul avea o tehnică deosebită dar nu avea simțire, iar celălalt nu avea simțire, în schimb avea tehnică. La început, unul dintre ei i-a spus tatălui meu să vin la lecție cu trei albume preferate. Unul a fost Status Quo "Live", altul a fost Jethro Tull - live "Bursting Out", cu celebrul solo al lui Barriemore Barlow, un alt baterist extraordinar iar al treilea a fost Deep Purple - "Made in Japan", trei albume "live", pentru că mi-a plăcut întotdeuna energia din concert. El a ascultat puțin din Jethro Tull, apoi a scos un disc cu Jack DeJohnette, John Abercrombie, Eddie Gomez și Lester Bowie (New Directions) iar eu am auzit pentru prima dată sunetul acela specific al tobei mari de jazz, diferită de bubuitul tobei de rock. De atunci am început să explorez lumea ECM, cu atât de mulți artiști deosebiți cum ar fi Jon Christensen și totul s-a schimbat. Steve Gadd a intrat și el mai devreme în viața mea, când am ascultat albumul "This Time" al lui Al Jarreau, fără să știu că în 2016 urma să fiu bateristul lui Al la ultimul lui concert, la Zurich. Dar am studiat suficient de mult, atât partea tehnică, dar mai ales starea, stilul de a cânta în diferite conjuncturi. Studiam "paradiddle" o oră, din cele 26 de rudimente foloseam doar trei, iar la un moment dat îmi puneam un disc cu artiști preferați și cântam odată cu ei. Mai fac asta uneori. Am cântat mai mult decât am studiat, practic experiența mea s-a format prin practica directă a cântatului, chiar și după înregistrări. Și e clar că cele mai multe erau cu Steve Gadd. Am sute de albume doar cu el, am petrecut mult timp în magazinele de discuri, iar dacă găseam un album unde Steve Gadd era pe o singură piesă, îl cumpăram. Am trăit un moment deosebit în 1999 când l-am întâlnit pentru prima oară, în timp ce amândoi înregistram pe "Barefoot on the beach", albumul lui Michael Franks.

A existat un moment anume când te-ai decis să pui pe plan secund rolul de acompaniator și să te concentrezi pe cel de lider de grup?

W.H.:Da, îmi aduc aminte cât se poate de clar. Cântam cu Klaus Doldinger, cu Passport și aveam idei de piese, voiam să contribui cu compoziții, însă Klaus mi-a zis că dacă am piese proprii, să le cânt cu trupa proprie. Asta a fost intrarea mea în lumea liderilor de trupă, nici nu știu cum să-i mulțumesc. Am mai cântat ca "sideman", desigur, dar m-am concentrat din ce în ce mai mult pe ceea ce îmi doream cel mai mult să fac. Am dat mii de concerte de-a lungul acestor ani, cred că am învățat bine ce înseamnă să fii un bun acompaniator ("Oh Yeah", zise Simon), încă învăț, niciodată nu ne oprim din învățat, dar cel mai mult îmi place să conduc propriul grup prin piesele mele. Și nu poți fi un lider bun dacă nu ești un "seideman" bun. Iar ca baterist poți fi un lider bun, pentru că ai exercițiul controlului ritmic, toți sunt sincronizați după brațele mele, sunt obișnuit să-i țin în mână. Dacă tu suni bine, trupa sună bine.

Solo-ul de tobe. Cum îl vezi într-o piesă muzicală și cum a evoluat în percepția ta?

W.H.: Hai s-o spun așa: dacă într-un concert nu e nevoie să fac un solo de tobe, eu sunt foarte fericit. Nu îl evit dar trebuie să aibă un sens muzical, nu trebuie pus oricum, oriunde, doar pentru că așa se face. Fiecare notă trebuie să aibă viață, sens, altfel nu înțeleg de ce trebuie să cânt. Să fac un solo doar pentru a impresiona, nu mă interesează.

Cum vezi scena europeană de jazz în relație cu cea americană? Care este contribuția Europei la acest limbaj în plină expansiune?

W.H.: Cred că Europa și-a dezvoltat propriul limbaj în timp, prin muzicieni extraordinari. Să ne aducem aminte de ce făcea deja Jan Garbarek în anii '70. Am fost cu el în turneu în 1991 și mi-a povestit cum cvartetul lui cu Bobo Stenson, Arild Andersen și Jon Christensen era foarte influențat de cvartetele lui John Coltrane. Toți îl admirau pe Coltrane și încercau să preia de la el esența muzicală. Eu cunosc mai bine albumele pe care Garbarek le-a lansat ulterior și totul sună unic. Ei erau sub influența muzicii americane, dar au creat propria muzică, derivată dar diferită. Jon Christensen a avut influență chiar asupra muzicienilor americani. Și nu e singurul. Europa are o cultură diferită, iar asta se reflectă și în jazz, în muzică în general. Ascult cu admirație muzicieni europeni cântând piese standard americane, dar când au și altceva de spus în același limbaj, e un semn de contribuție, un motiv de admirație. Casele de discuri ECM și ACT reprezintă o contribuție importantă la lumea muzicii. Jazz-ul a avut puterea de a se extinde în toată lumea, peste tot unde mergi poți asculta jazz, dar la fel de mult mă interesează și alte culturi, alte amprente. Chiar și atunci când alegi o piesă din "Great American Songbook", dă-i propria interpretare, fă-o să sune ca tine.

Ai cântat cu atât de mulți muzicieni importanți, nume mari, concerte multe. Ar mai fi cineva cu care încă nu ai cântat și ți-ai dori să cânți?

W.H.: E interesant, că întrebarea asta îmi vine destul de des în minte. Am cântat cu cine mi-am dorit. Ar mai fi cineva? Până acum, răspunsul e "nu". Am cântat cu toți "eroii" mei. Asta nu înseamnă că am ajuns la capăt. Sunt în continuare ca un copil curios, în fiecare zi vreau să învăț mai mult, acum cânt cu Simon, voi mai avea multe experiențe, dar pe lista celor cu care îmi doresc să cânt nu e nimeni în acest moment. S-a întâmplat să refuz anumite oferte, cu regret, pentru că nu voiam să urc în alt avion fără să simt că pot contribui cu adevărat la ceva. Poate se mai ivesc asemenea ocazii și nu le voi mai refuza. Mi-am dorit să cânt cu Oscar Peterson, cu Chick Corea, dar nu mai sunt printre noi.

Simon, tu ai asemenea dorințe?

S.O.: Uneori, da. Am cântat cu Steve Gadd, acesta a fost visul numărul unu. Cu Eddie Gomez, cu Will Lee, care va fi și pe noul meu album "Peace of Mind", cu Maceo Parker mi-am dorit să cânt, dar nu știu dacă mai activează. Oricum, nimic nu mă poate face să spun că îmi doresc să cânt cu cineva, după care pot să-mi închei cariera. Nu există așa ceva.

La finalul discuției noastre, aș dori să știu ce conțin colecțiile voastre de muzică. Cred că e foarte important ca muzicienii să asculte mai mult decât cântă, să aibă propria colecție de muzică și cât mai mulți din cei care ascultă să poată alege singuri, să aibă propria putere de a alege ce ascultă și dorința de a păstra muzica într-o formă cât mai personalizată. Acum poți avea toată muzica în telefon, poți avea acces la orice piesă, orice artist, dar mi se pare esențial ca oamenii să nu renunțe la ideea de a alege și a colecționa muzică. Ce discuri aveți acasă?

W.H.: Steve Gadd, desigur. Am discuri cu muzică clasică, cel mai mult ascult Bach. Pentru mine reprezintă o puternică influență, practic e primul muzician de jazz. Deep Purple, Pink Floyd, nelipsite. Uneori, când vreau să estimez spațiile dintr-o piesă, gândesc în termeni Pink Floyd. Și mai am o grămadă de albume clasice de jazz din colecția Blue Note. E grozav să ai și coperțile în fața ta.

Simon?

S.O.: Având în vedere vârsta mea, eu am prins mai mult CD-uri. Abia încep să colecționez viniluri. Oricum, Steve Gadd e nelipsit, Toto, îmi place mult trupa asta, mai am multe discuri de orgă, pentru că am început să aprofundez orga Hammond, deci Jimmy Smith, Jimmy McGriff, Delvon Lamarr. Îmi place Larry Goldings în mod special, pentru că e un muzician complex și în același timp știe să mențină totul simplu și proaspăt. Sunt tot timpul înconjurat de muzică.

W.H.: Și nu folosim Spotify!