Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu susţine două concerte de stagiune, pe scena Ateneului Român. Solist va fi Ion Bogdan Ştefănescu, în Concertul pentru flaut şi orchestră de Carl Nielsen. În partea a doua, orchestra bucureşteană va interpreta Suita op. 46 Pelléas şi Mélisande de Jean Sibelius.

Ion Bogdan Ștefănescu, veți fi solistul concertelor de joi și vineri, 24 și 25 februarie, susținute de Orchestra Simfonică a Filarmonicii George Enescu. Cum descrieți colaborarea cu orchestra?

Cunosc foarte bine orchestra, pentru că eu cânt în această orchestră de cred că aproape 30 de ani ca prim flautist. Acum, de doi-trei ani, de când am obținut post de solist, iată că am și datoria de a cânta în fața orchestrei. Este un lucru foarte important pentru mine, pentru că nu este ușor să cânți întotdeauna în fața colegilor. Îi respect foarte tare. Sunt niște muzicieni cu o acuitate bine exersată, așa că responsabilitatea mea este foarte mare. Cred eu, că va fi un concert cu niște cote artistice foarte înalte. Noi o să ne întâlnim abia miercuri la repetiții. Sunt convins că totul va decurge într-o atmosferă artistică cât mai plăcută și benefică. Toate premisele sunt în favoarea unui act artistic de înaltă ținută.

Veți interpreta concertul pentru flaut și orchestră de Carl Nielsen, care reflectă tendințele moderniste ale anilor 1920. Lucrarea are în general un stil neoclasic, dar este structurată în doar două mișcări în loc de trei. Cum abordați dumneavoastră lucrarea din punct de vedere interpretativ?

Este adevărat, sunt două mișcări, dar sunt foarte ample și sigur că solicită interpretul la maximum. De altfel, noi îi spunem a must, adică e musai să interpretezi acest concert dacă ești flautist profesionist. Eu mă bucur că, în sfârșit, se poate interpreta acest concert în mod liber, nu se mai află sub cupola drepturilor de autor, pentru că, sincer, mi-am dorit încă din vremea când eram student să-l interpretez, dar mă loveam mereu de problema drepturilor și acum se poate cânta. L-am mai cântat o singură dată, la Iași, așa că sunt cu atât mai nerăbdător să-l interpretez și în fața publicului bucureștean. Este într-adevăr o muzică care poate părea câteodată ma angoasantă, dar există porțiuni foarte largi de muzică de-o sensibilitate și de-o frumusețe incredibile, care cu siguranță vor impresiona publicul. Concertul are clenci la public, cu siguranță. Publicul n-ar trebui cumva să judece, eu știu, apropo de ce spuneați că este o muzică a anilor '20 din secolul trecut, dar sigur, cu caracteristicile, cu specificul acelei perioade, însă este un act de bravură pentru flautistul profesionist și pentru orchestră, pentru că, concertul este în așa fel gândit, încât foarte mulți dintre cei care acompaniază, primesc rol solistic în dialogul cu flautul, roluri care sunt foarte dificil de pus împreună. Este dificil de dirijat acest concert. De altfel, el se află pe lista concertelor impuse în concursurile de dirijat, nu numai de flaut. În concursurile mari de flaut, concertul se află în toate etapele finale. Nu există concurs care să facă excepție la această regulă, concurs serios. Dar și la dirijat, iată, a devenit o piatră de încercare pentru dirijor tocmai pentru aceste momente foarte sensibile, foarte bine gândite, foarte bine scrise, dar foarte greu de pus împreună, de condus și atunci, sigur că cel care reușește să facă performanță cu acest concert în dirijat va avea întotdeauna succes și câștig de cauză. Așa că, va fi, sper eu, o bucurie, atât pentru public, cât și pentru interpeți pentru că vom avea de ce să ne bucurăm unii de alții prin aceste gesturi muzicale, pe care compozitorul ni le încredințează.

Este bine cunoscut faptul că sunteți un promotor al muzicii contemporane. Care este povestea acestei afinități?

E drept, ați intuit bine. M-am apropiat de această muzică, cred că eram prin clasa a VIII-a, a IX-a, în orice caz, foarte, foarte tânăr, 13-14 ani, datorită Doinei Rotaru. Ea era profesoară de teorie, de armonie la liceul de muzică unde eu studiam și într-o după amiază am primit darul suprem din partea Doinei Rotaru, o piesă de flaut care se numește Legenda funigeilor, acum a renunțat la funigei, se numește doar Legendă, o piesă splendidă, care pentru mine a însemnat deopotrivă și o întâlnire cu o frumusețe abstractă, pe care nu o mai întâlnisem, dar a însemnat și un șoc, pentru că propunerile de tehnică de cântat erau eclatante și surprinzătoare și această piesă m-a câștigat de partea muzicii comtemporane pe viață. De atunci eu nu am mai gândit nici un recital, nici o apariție de fapt, care să nu conțină, mai ales muzică românească, dar neapărat muzică contemporană, pentru că eu consider că, ceea ce creatorii zilelor noastre au adus în plus față de compozitorii perioadelor clasicizate este faptul că oferă intepretului șansa de a deveni un pic creator. Interpretul bine educat în această zonă își poate permite să-și aducă, nu numai harul intepretativ, dar poate veni și cu o anumită ideatică sonoră. De obicei, compozitorii sunt de acord cu acest tip de colaborare. De altfel, foarte multe lucrări, cum s-a întâmplat spre exemplu cu Doina Rotaru, în colaborare cu mine, ulterior au apărut lucrări cu o bogăție timbrală incredibilă, tocmai pentru că am avut timp să stăm de vorbă, să discutăm și eu să-mi imaginez la rându-mi ca interpret, tot felul de timbralități, care au născut anumite tehnici de cântat, de suflat. Este foarte importantă colaborarea dintre interpret și compozitor. A dus la niște rezultate de-a dreptul, spectaculoase. Așa că, sincer, am avut această șansă uluitoare de a o întâlni pe Doina Rotaru și apoi să fiu îndrăgit, mai ales de compozitori români, dar și din străinătate, care mi-au dedicat an după an, lucrări. Cred că nu există compozitor român să nu-l fi cântat. De aici și respectul meu și admirația și dragostea pe care le-o port în general compozitorilor români și apropierea mea totală și dizolvarea mea artistică totală în acest tip de muzică, pe care-l consider cel mai spectaculos al istoriei muzicii. Sincer vă spun, poate că șochează părerea mea, dar eu cred că secolul al XX-lea a dat cele mai multe genii în muzică. Mai multe decât în perioada clasicismului și chiar a romantismului.

Programul va fi completat de Suita op. 46, Pelleas și Melisande de Jean Sibelius în interpretarea orchestrei. Cum priviți asocierea celor două opusuri în program?

Este o asociere perfectă și o întâmplare fericită, fiindcă programul ar fi trebuit să conțină Simfonia a V-a de Ceaikovski, dar acea simfonie presupune o distribuție numeroasă și în condițiile acestea de pandemie aspră, colegii mei s-au temut să intre pe scenă într-un număr atât de mare și a trebuit să schimbăm programul, dar schimbarea aceasta, până la urmă, a dus, iată, la un melanj perfect de muzică. Sincer vă spun, eu nu știam această lucrare. Este o lucrare în premieră, cred că va fi și pentru publicul românesc. Este foarte rafinată. Și aici, instrumentiștii vor avea porțiuni largi solistice de interpretare și camerale. Deci este o muzică foarte delicată, pânzată, este ca o dantelă, ca un borangic bine țesut, așa că, cred eu că se potrivește foarte bine și poate vine și într-un oarecare contrast cu seriozitatea muzicii lui Nielsen, care îți creează o stare câteodată de greutate, un tumult așa, care mocnește, iar aici va fi o efuziune de timbralitate, într-o armonie, cred eu, perfectă. Sunt și doi compozitori care aparțin unei zone geografice comune, aș spune, în nord. Cred eu că va fi o seară cum nu foarte des se aude pe scenele muzicale din România.