„Unseen. Concert in the dark” este titlul proiectului inițiat de artista Cristina Bobe. Ediția din acest an îl are drept protagonist pe pianistul Florian Mitrea, profesor la Academia Regală de Muzică din Londra, iar instalația audio-video îi aparține lui Sebastian Florea.

Să ne vorbiți puțin despre însemnătatea acestui concept - „Unseen”.

Am gândit conceptul „Unseen” ca un performance, de fapt, care-și propune să ofere o alternativă la modul în care este ascultată muzica într-un spațiu public. Proiectul a început în urmă cu doi ani, în 2019; chiar la sfârșitului anului 2018, cu un prim concert în spațiul Galeriei „Artera” din București. Intenția a fost ca publicul să poată interioriza muzica mai mult, iar acest lucru am încercat să-l facem posibil eliminând stimulii vizuali care ne răpesc foarte mult din atenție în momentul în care noi urmărim un concert într-o sală de spectacole. De aici a pornit proiectul.

Mai departe, pe măsură ce au început să apară tot mai multe concerte în programul proiectului nostru, el s-a și transformat și ideea s-a extins; în sensul în care mi-am dorit să pun în conexiune artele și artiștii în jurul temei întunericului, al nevăzutului, necunoscutului și a laturii acesteia necunoscute pe care fiecare dintre noi o are și ne este teamă să o explorăm.

În acest sens, am făcut o primă propunere anul acesta în cadrul concertului „Unseen”, prin care sunt incluse în program și două lucrări din sfera artelor vizuale. E vorba despre o fotografie pe care am făcut-o în 2016, în timpul unei intervenții chirurgicale, și poartă numele de „Nefertiti” - e un portret din cadrul expoziției „Gentle violence - Faces of changes” - și încă o lucrare de artă contemporană, o instalație audio-video a artistului Sebastian Florea, care construiește mai departe o lucrare de muzică electronică pornind de la acest portret, „Nefertiti”, pe care-l modifică într-un soft care generează din pixeli mai departe sunete.

Din descrierea dumneavoastră înțeleg că este vorba despre un eveniment avangardist. Îmi imaginez că este un tip de spectacol neobișnuit pentru publicul de muzică clasică. Este o prezumție corectă?

Pot spune, din perspectiva mea, că e un experiment pe care îl propunem publicului, dar și nouă înșine, ca artiști implicați în acest proiect. În ceea ce privește concertele de muzică clasică, suntem obișnuiți ca artiștii să performeze pe scenă, publicul să primească ceea ce artiștii au de oferit, după care, fiecare persoană pleacă acasă și poate discută în drum spre casă despre ceea ce a simțit sau cum a perceput ceea ce a auzit. Noi am dori să primim un feedback din partea publicului. Și asta, într-adevăr, este ceva curajos atât din partea noastră, cred, cât și a publicului, să împărtășească ceva foarte intim din experiența pe care a trăit-o în timpul concertului. Și din punctul ăsta de vedere, da, consider că este un experiment.

Este și un fel de transfer, să spunem, de emoții, în sensul în care artiștii se expun și prezintă tot ce au ei mai vulnerabil în timpul unui concert (sau oricărui fel de spectacol în definitiv), iar publicul este într-o zonă sigură, în care primește, se bucură și cam atât. Și-atunci, ceea ce mi-am propus este să aduc și publicul de parte artiștilor, să facem un fel de schimb de roluri în care fiecare experimentează și perspectiva celuilalt, tocmai pentru a ne lărgi și cunoașterea de sine, și a celorlalți și să stimulăm empatia în felul acesta. Deci, avem speranța că publicul va interveni și ne va spune cum a perceput tot ceea ce noi avem de oferit în cadrul acestui proiect. Nu știm nici noi cum va decurge și către ce va duce în final. Asta e și frumusețea, practic, a proiectului.

Vă așteptați la reacțiile pe care le-a avut publicul până acum? Au fost pozitive?

Ce aș vrea să menționez este că e un proiect care nu-și propune să epateze prin ceva. Noi suntem foarte deschiși la orice fel de feedback, inclusiv cel negativ, câtă vreme este sincer. Proiectul a mai avut douăsprezece concerte pe parcursul anului 2019, în spații alternative - într-un spital de psihiatrie, într-o șură dintr-un sat, în biserici fortificate - și s-a încheiat cu un concert la Filarmonica de Stat din Sibiu. Fiecare concert a fost urmat de câte o discuție, iar discuțiile acestea post-concert au îmbogățit foarte mult, cred eu, proiectul. Pentru că, din punctul meu de vedere, oamenii s-au deschis și au spus ce au simțit. Am primit inclusiv sugestii. Una dintre ele fiind ca între lucrările din timpul concertului publicul să nu mai aplaude. Și am integrat sugestia aceasta pentru spectacolele următoare; am rugat publicul la începutul concertului să păstreze liniștea, tocmai pentru ca starea aceea foarte profund interiorizată să se mențină de la un capăt până la celălalt și să ne bucurăm cu toții de experiență. Altfel, au fost foarte multe feluri de a recepta concertul până acum. A diferit de la un spațiu la altul - fiecare spațiu a venit cu alte provocări. Au fost oameni care s-au întins pe băncuțe - de exemplu, în Biserica Fortificată din Cincșor. La Spitalul de Psihiatrie din Căpâlnaș au fost niște reacții diverse, pot spune, în sensul a care a fost o doamnă care a simțit nevoia să danseze. Alte persoane s-au relaxat atât de mult, încât au adormit. Și este și asta o realitate pe care o integrăm în tot ceea ce presupune proiectul nostru.

Dumneavoastră cum ați descrie atmosfera din timpul concertelor?

Cred că este foarte încărcată. Așa cum am trăit eu concertele, am simțit că amplifică ceea ce simțeam deja în momentul respectiv. Dacă eram copleșită de anumite stări negative, ele cu siguranță au devenit mai pregnante. În alte situații în care poate și eu eram mai relaxată, mai bucuroasă și cu inima mai ușoară, am simțit că și concertul mă ajută parcă să zbor mai mult.

Credit foto: Florin Ghenade