În numărul din luna martie al revistei „#Sharp”, fondată de pianistul Daniel Ciobanu, o serie de articole este dedicată pianistului Alexander Gadjiev. Interviurile, recenzia debutului său discografic, dar și o poveste scurtă semnată de tânărul pianist îl recomandă drept un artist important al tinerei generații, care vorbește mai jos despre activitatea sa componistică.

Înțeleg că în ultimul an ați început să compuneți. Ce lucrări ați semnat de-a lungul acestei perioade?

Am scris cu precădere lucrări pentru pian solo, pentru că este, evident, instrumentul meu, deși am făcut și schițe pentru unele lucruri pe care aș vrea să explorez, de exemplu sonoritatea unui cvartet și în general a instrumentelor de coarde. Am scris un set - i-aș spune - de cinci sau șase miniaturi; chiar am și interpretat două dintre ele la debutul meu pe scena Wigmore Hall, în Londra. Sunt mulțumit cu rezultatele și cred că voi continua acest proiect.

Care sunt compozitorii care v-au influențat?

Spre exemplu, una dintre lucrări se numește Hommage à Bartók; este clar că m-am inspirat din unele lucrări din Mikrokosmos și din tehnica sa componistică. Îmi place foarte mult această lume a politonalismului și a cromatismului, astfel că Bartók a fost una dintre influențele principale, deși muzica lui Debussy este poate chiar mai aproape de lucrările compuse de mine, motiv pentru care am ales să le intercalez cu preludii de Debussy. De asemenea aș spune că sunt foarte atras de repertoriul rus - Scriabin, Prokofiev. Poate că nu aș putea eu să spun care este sursa principală de inspirație, dar eu la acestea m-am gândit.

Cum se face trecerea de la interpret la compozitor? Aveați așteptări mai mari de la muzica dumneavoastră?

La început mi-a fost foarte greu să îmi pot înlătura toate ideile preconcepute despre cum ar trebui să fie muzica, mai ales în 2020, despre schimbările care s-au petrecut în lumea muzicii, mai ales după Al Doilea Război Mondial. Este dificil să accepți unele lucruri, gândindu-te că trebuie să fie foarte avangardistă, foarte modernă; la un moment dat mi-am dat seama că - după multe încercări, audiții, explorări și experimente - ar trebui să încep cu lucruri care îmi plac în mod profund, cu care rezonez, în loc să pretind că vreau să scriu cea mai experimentală și avangardistă lucrare de pe planetă. Am început cu ceva mult mai apropiat de mine - repertoriul începutului de secol XX, despre care eu consider că încă mai are mult potențial neexplorat, din pricina lucrurilor care au venit ulterior. Am început de acolo; sigur că știu, ascult și cânt muzică scrisă mult mai târziu, nu vreau să spun că m-am întors în trecut, nu acesta este țelul. Odată ce am închis această ușă - în sensul că nu am mai vrut să fiu special, ci doar să fiu ce îmi place - procesul a devenit mai fluent. Deși întotdeauna este un proces plin de suferință, deoarece trebuie să scoți ceva din tine însuți și să îl pui pe hârtie, ceea ce necesită timp.