Este un eveniment pentru scena autohtonă de astăzi în general prezența unui program integral de muzică românească, așa cum este și cel de vineri 15 noiembrie 2019, în care saxofonistul și compozitorul Nicolas Simion este implicat inclusiv afectiv, aș spune; va fi prezentată și o lucrare proprie. Programul stă sub semnul celor 80 de ani de la nașterea lui Richard Oschanitzky și include, de asemenea, lucrări de Nicolae Coman și Dan Dediu. De ce e important acest concert pentru dumneavoastră și pentru publicul român?

Găsesc că, din păcate, se cântă prea puțină muzică românească. Avem foarte mulți compozitori și nenumărate lucrări foarte bune care, din păcate, se cântă prea rar. În general, în stagiunile filarmonicilor din țară soliștii români preferă să cânte lucrări cunoscute. Și, în ultimii 20 de ani, am încercat să creez un repertoriu de jazz simfonic în care am inclus de fiecare dată câte o lucrare de Richard Oschanitzky, din când în când am mai plasat câte o lucrare de-a mea, am cântat lucrări de Sabin Păutza - care, de multe ori, era și dirijorul proiectelor - și Gershwin, bineînțeles. Și, de data aceasta, suntem din nou la București cu un pianist grec cu totul deosebit, Antonis Anissegos, care el însuși este compozitor și interpret; a imprimat muzică modernă, a imprimat piese clasice, sonate de Beethoven, Mozart ș.a.m.d.

... un colaborator statornic al dumneavoastră.

Un colaborator... îl știu de 30 de ani, de la Viena, din '90-'91. Și dirijor va fi Peter Christian Feigel din Berlin.

Un nume necunoscut nouă.

Un nume necunoscut la noi, dar care...

Nu știu dacă nu este debutul său aici, la Sala Radio.

La Sala Radio este pentru prima dată, pentru că eu l-am invitat în 2017 la Cluj, am făcut, în mare, cam același repertoriu - Antifoniile de Richard Oschanitzky, lucrarea mea dedicată lui Oschanitzky, Concertul de Alessandro Marcello pentru oboi și orchestră de coarde, cântat la saxofon și Un american la Paris de Gershwin. A fost un mare succes și doream să repetăm acest program, în mare, suntem acum la București și mă bucur să fim aici. Vreau să mai adaug faptul că o să prezentăm în primă audiție în București Concertul de pian și orchestră de Nicolae Coman.

Nu s-a cântat niciodată, deci.

Nu s-a cântat niciodată.

Dar există înregistrat în Fonoteca Radio.

S-a cântat în 1987 la Bacău și la Oradea, mi-a spus doamna Lavinia, cu dânsa la pian. Deci, asta e imprimarea care există în Fonotecă.

... soția regretatului compozitor.

Exact. Care mi-a fost profesor și prieten.

Ce fel de muzică aduce această lucrare?

Concertul de pian este un fel de Brahms - Concertul de pian nr. 2 - în care instrumentul solist e integrat în orchestră. Nu e un concert de virtuozitate - Rahmaninov, Prokofiev - unde pianistul taie și spânzură claviatura pianului, ci un concert gândit în două părți. Are o formă de arc, în care pianul se întrepătrunde cu orchestra, dar e scris foarte bine, e foarte bine orchestrat. Ascultându-l, pe mine m-a dus imediat cu gândul la un concert de Șostakovici, de Prokofiev... și nu s-a cântat decât de două ori de către doamna Lavinia Coman, aşa că am ținut neapărat să-l introducem în programul concertului pentru că e o muzică extraordinară și merită ascultată, merită cântată.

Nu trecem peste Hommage à Richard Oschanitzky. Știm că l-ați cunoscut chiar personal pe acest muzician. Dacă ar fi să încerc să găsesc un echivalent pentru un Nino Rota sau Ennio Morricone în muzica de film românească, probabil că prima opțiune ar fi Richard Oschanitzky. Precum Nino Rota, şi Oschanitzky a avut și o consistentă preocupare pentru genurile clasice consacrate pe care dumneavoastră încercați să ni le readuceți în atenție. Ce se regăsește din spiritul lui Oschanitzky în această lucrare?

În lucrarea mea dedicată lui... În '79, când dădeam examen la Conservator, l-am întâlnit. Era în ultima fază, deja bolnav și scria muzică de film direct în partitură. N-a mai cântat la pian în ultimii ani, n-a mai compus foarte mult, din păcate, și ne-a părăsit la 40 de ani. Anul acesta se fac 80 de ani de ani de la naştere și acest concert este un gest in memoriam dedicat lui și maestrului Coman, bineînțeles. Deci, Oschanitzky este pentru noi, așa cum ai spus, poate cel mai prolific compozitor de muzică de film. A scris un concert de pian pe care nu l-a terminat. A scris două sonate - una pentru clarinet și pian, una pentru oboi și pian, cea de oboi e extraordinară. A scris un quartet de lemne pe o serie dodecafonică. A scris o missă. A scris lieduri. A scris un concertino pentru pian și instrumente de percuție. Are acest concert dublu pentru saxofon, pian și orchestră, care este o lucrare genială... și multă, muzică de film, muzică de scenă. Deci, a fost foarte prolific. Din '65, când a început să colaboreze cu Orchestra Electrecord, cu Orchestra Radio, cu Sahia, cu Sergiu Nicolaescu și mulți alți regozori de film, până în '75 a avut o perioadă foarte, foarte creativă, a scris foarte multe lucrări și de bună calitate.

Atât Nicolae Coman, cât și Richard Oschanitzky sunt nume uitate de toți cei care ar putea să le repună pe afișele de concert. Doi mari cunoscători de limbaj muzical! Maestrul Coman cred că rămâne unul dintre cei mai mari armoniști pe care i-a avut muzica românească, în general...

În a doua jumătate a secolului, da.

... De ce sunt ignorați și ce ar trebui să facem pentru a nu mai sta lucrurile astfel?

Până în '89 era obligatoriu în concertele săptămânale ale filarmonicilor să se cânte o lucrare românească - că era o uvertură, că era o lucrare pentru pian și orchestră sau, pur și simplu, o lucrare românească. Și-atunci, lumea se săturase de muzică românească. Deci, aveam avantajul că ascultam foarte multă muzică românească - și bună și mai puțin bună - însă, după '89, toată lumea a spus: "vrem succes, vrem să cântăm numai ce ne place - Mozart, Brahms, Beethoven și alți tovarăși compozitori" și i-a cam uitat pe compozitorii români, din păcate. Și mă gândesc la Tiberiu Olah, de exemplu, care a dispărut și nu se mai cântă mai deloc. Ștefan Nicolescu, Miriam Marbe, Aurel Stroe... e trist. Și la Nicolae Coman este situația puțin mai delicată pentru că el, ca persoană, nu s-a zbătut să-și cânte lucrările. A așteptat să vină interpreții, foarte mulți interpreți de lied au venit să-i ceară piese, să-i cânte piese, are multă muzică de pian și foarte multă poezie. A scris, ne povestea, în ultimii 50 de ani, la propriu, nu la figurat; i-a apărut deja un volum de poezii în 2004. Anul acesta, în noiembrie, la sfârșitul lunii, i se va lansa un al doilea volum de poezii. Și muzica lui, fiind elevul lui Jora, vine practic tot într-un fel de la Enescu. Și prin ceea ce a învățat el de la Jora, și favoriții lui compozitori precum Bartok, Messiaen, Skriabin, Șostakovici, Prokofiev, Varese - ca să menţionez unul dintre moderni - muzica lui în același timp sună românește, dar sună şi universal. Chiar îmi spunea că și-a inventat un sistem...

Un metalimbaj.

Exact. Și ironia este că la el, în muzica lui se aude când e o notă greșită. Adică, armonic și melodic, ritmic, totul e sub control. Îmi spunea că-și construiește piesele și lucrările mai întâi mental, după care se așază uneori la masă, fără pian, și le compune. Foarte rar mi-a spus că a mai făcut mici corecturi pe ici pe colo, avea un auz extraodinar și... era muzică, pentru că el însuși, ca persoană, avea ceva de spus.

Era o personalitate și un personaj. Recomandăm și interviul pe care ați avut inspirația să-l înregistrați video și care este disponibil pe youtube. Am vorbit despre doi autori trecuți dincolo, însă, în program, avem de asemenea și un mare compozitor al momentului, cu o lucrare dedicată dumneavoastră. Un gând și despre Dan Dediu!

Desigur. Pe Dan Dediu, care era cu câțiva ani mai mic, pe care l-am întâlnit la Viena în anii '90, când a primit o bursă, l-am rugat în 2010 să-mi scrie o lucrare pentru o orchestră de coarde și formație de jazz, un combo de jazz; şi mi-a dedicat această lucrare, Românologie nr. 1, în ideea că mai urmează o Românologie nr.2. S-a cântat la Brașov, am cântat-o la Bonn în 2011, s-a și imprimat de două ori, există pe un CD, și am ținut neapărat să o includem în program pentru că sunt, practic, cam trei generații - generația lui Oschanitzky, a maestrului Coman, apoi eu - că sunt ceva mai în vârstă cu vreo câțiva anișori decât Dan - și Dan Dediu, care e cel mai tânăr și cel mai cunoscut, cel mai mult cântat în România și mă bucur foarte mult pentru el. De curând a avut o invitație în America să i se cânte o lucrare, este prezent și în Germania în repertoriul orchestrelor, are prieteni dirijori, soliști... Și lucrarea lui, practic, din câte mi-a spus, e inspirată din câteva teme luate din scrierile lui Dimitrie Cantemir. Sună puțin oriental, are percuție, are doi oboi și o orchestră de coarde. Pe noi ne-a integrat cumva mai mult improvizând, nu a scris ceva special pentru noi, dar ne-a dat libertatea să ne integrăm cumva organic în această piesă care e frumoasă, e liniștită, curge; nu are ceva spectaculos, dar face o bună companie cu Antifoniile lui Oschanitzky și cu Concertul de pian de Nicolae Coman.