Reprezentantă de seamă a noii generaţii de pianişti, Sînziana Mircea se bucură de o extraordinară carieră de interpret la nivel mondial. Tokio Metropolitan Theatre, St. Martin-in-the-Fields din Londra sau Carnegie Hall din New York se numără printre cele mai importante săli de concert unde Sînziana Mircea a încântat publicul. De asemenea, tânăra pianistă revine cu deosebită plăcere pe scenele româneşti, următorul eveniment unde o vom putea reasculta fiind recitalul de pe 14 noiembrie 2019, de la Sala Radio. Despre acest recital, dar şi despre alte momente importante ale carierei sale, ne va vorbi chiar Sînziana Mircea, pe care o veți asculta acum în prima dintre cele trei părți ale interviului.

Visul oricărui tânăr pianist este acela de a avea o carieră de succes, plină de evenimente la finalul cărora publicul să izbucnească în ropote de aplauze. Iată că, deși nu ai ieșit de multă vreme de pe băncile facultății, ai deja un parcurs profesional impresionant, încununat de premii importante și de apariții pe marile scene ale lumii. Însă, cu toții suntem curioși să aflăm ce te-a determinat să pornești pe drumul artei muzicale?

Părinții mei sunt cei care m-au sprijinit întotdeauna și mă sprijină și acum. Ei mi-au încurajat fiecare pasiune; atunci când eram mică am făcut și un pic de balet, și muzică... și ei au spus "hai să vedem dacă-ți place să cânți la pian". Așa că am mers foarte de mică, poate de prea mică la concerte în care făceam și un pic de zgomot. Mi-am făcut debutul în sălile de concert întâi vorbind cu voce tare, ceea ce nu era neapărat bine, dar am început să merg la concerte de mică împreună cu părinții, la operă, apoi la grădinița muzicală și tot așa, am ajuns până azi, de la o zi la alta, mi-am menținut mereu alegerea de a face muzică și azi, și mâine...

După absolvirea Liceului de muzică "George Enescu", ți-ai continuat pregătirea pianistică la facultăți din străinătate. Ce diferență există între mediul de acolo și cel din instituțiile românești?

În primul rând, formarea mea ca muzician în foarte mare parte se datorează școlii românești. Mi-am terminat liceul la clasa doamnei profesoare Olga Szel, care-mi este ca o bunică și vine întotdeauna la concertele din București și-i sunt foarte recunoscătoare. Iar după anii de liceu, în care am studiat și cu doamna profesoară Stela Drăgulin din Brașov, într-adevăr am ales să merg în străinătate. A fost și o mare curiozitate, mai ales pentru că știam că nivelul de predare în Europa este foarte înalt, știam că toată lumea vrea să meargă în Germania și am zis să încerc și eu să merg la admitere, să văd ce se întâmplă. A fost o admitere foarte, foarte grea, au fost peste 200 de candidați pe 7 locuri, dar am intrat la Universitatea de muzică din Koln, cea mai mare din Europa, de altfel. Acolo m-am întâlnit brusc cu toată lumea, la propriu - chinezi, coreeni, ruși, americani, toți care veneau să studieze muzica în Germania, în țara lui Beethoven și a lui Bach - și a fost cu adevărat un pas care mi-a schimbat viața.

Cum descrii viața de interpret, având în vedere faptul că ai urcat pe numeroase scene de prestigiu din Europa, America de Nord sau Asia?

Este o viață foarte variată, pentru că des călătorești în locuri noi, vezi locuri atât de frumoase în care îți dorești să ajungi măcar ca turist și, dincolo de asta, într-adevăr, e vorba de multă disciplină pentru că ești singur într-o țară nouă, într-o cameră de hotel în care trebuie să știi că îți faci singur programul, te organizezi încât a doua zi la concert să dai tot ce ai mai bun. Așa că e și partea glamour, în care ești mereu pe drum, în călătorie, dar și partea destul de izolată - tu cu muzica ta, tu cu instrumentul tău - în care te pregătești pentru concert.