Stabilită în Finlanda, muziciana contribuie la organizarea unui recital de muzică românească

Cât de cunoscută este muzica românească în Finlanda şi cum aţi aprecia prezenţa artiştilor români pe scenele finlandeze?

În afară de muzica lui George Enescu, care este destul de mult cântată în Finlanda, poate și datorită dirijorului Hannu Lintu care e cu adevărat îndrăgostit de Enescu, nu am mai auzit să se cânte vreo lucrare românească scrisă până în 1950. În biblioteci sunt puține partituri de muzică românească. Totuși, în ultimii ani, muzica românească și-a făcut mai simțită prezența datorită celor 4 compozitori români ce locuiesc în momentul de față în Finlanda. Ei sunt, în ordinea vârstei, Teodor Nicolau, eu, Matei Gheorghiu și Sebastian Dumitrescu. Alături de noi, sunt doi violoniști români și doi din Republica Moldova. Nu există un centru de promovare, fiecare dintre noi contribuie după puterile și posibilitățile lui. ICR-ul nu are filială în Finlanda, așa că eforturile noastre se întâlnesc doar cu ale Ambasadei României. Matei Gheorghiu și Sebastian Dumitrescu sunt poate cei cu rezultatele cele mai notabile prin schimburi și proiecte de mai mare anvergură.

În privința interpreților, cred că stăm mai bine. Sunt mai vizibili, oricum, poate și datorită mobilității mari a studenților. Chiar și după terminarea studiilor și întoarcerea în România, ei continuă să fie prezenți pe scenele de concert finlandeze. Pianiștii Mihai Diaconescu și Sabina Oprea sunt doar doi dintre ei.

Care au fost factorii care au dus la organizarea acestui recital de muzică românească din 22 septembrie?

Concertul din 22 septembrie de la Tampere este parte a proiectului Toamnă Culturală Românească în Finlanda, organizat de Asociația Finlanda-România cu sediul în Tampere. Este al doilea an când Asociația primește fonduri de la Ministerul pentru românii de pretutindeni pentru un proiect de mari dimensiuni. Punctul comun al proiectelor din 2018 și 2019 a fost festivalul de film românesc, anul trecut acesta fiind urmat printre altele de o expoziție de fotografie realizată de fotografi din România, iar anul acesta, de un concert de muzică românească. Dorința asociației este de a promova cultura românească prin cât mai multe și mai diverse evenimente. Un concert este unul dintre evenimentele dinamice, prin prezența artistului interpret chiar în fața publicului. Și poate de aceea factorul de impact poate fi remarcabil, dacă există suficientă informare și reclamă. Comunitatea de români și-a dorit acest concert atât pentru plăcerea lor directă, cât și pentru bucuria de a oferi publicului finlandez posibilitatea să descopere cultura noastră.

Cum aţi gândit "scenariul" acestei seri muzicale?

Să zicem că pornim de la câți bani avem. Ca să știm cam câți interpreți ne putem permite și cam ce sală. Știam că ocazia e rară, așa că am vrut să strâng într-un singur concert cât mai multă bogăție muzicală românească. Am vrut să fie și o voce, căci vocea are șanse mai mari să atragă publicul, în plus vocea aduce text, deci putem pune în valoare și poezia. Poezia românească!

O voce înseamnă o cântăreață din România. Și pentru că am ținut să dezvoltăm artistic colaborarea cu Finlanda, am invitat un pianist finlandez care să completeze vocea sopranei Cristina Radu. Antti Vahtola, pe care l-am cunoscut în 2015 când l-am invitat să participe la festivalul Țintea Muzicală, a primit cu foarte mare bucurie propunerea de fi al doilea solist al concertului, deși cântase foarte puțină muzică românească până anul acesta, și doar actuală. Pe lângă contribuția la lucrările pentru voce și pian în concertul de duminică, el va cânta și trei piese pentru pian solo. Acest concert și pregătirea lui reprezintă pentru Antti Vahtola și o lecție de istorie a muzicii românești, făcută la intensitate maximă. Repertoriul larg al Cristinei Radu ne-a permis să gândim un program ce justifică titlul 100 de ani de muzică românească. Cea mai bătrână piesă este scrisă în 1908, Enescu - Sept chansons de Clément Marot, cea mai tânără este scrisă în 1999, Dan Voiculescu - Ce crezi tu! pe versuri de Nichita Stănescu. Altă dorință a fost de a acoperi cât mai multe zone stilistice și tematice, și de asemenea cât mai bine spațiul geografic al României. Am ajuns astfel la lucrări de George Enescu, Dinu Lipatti, Mihail Jora, Alfred Alessandrescu, Paul Constantinescu, Pascal Bentoiu, Cornelia Tăutu, Felicia Donceanu, Doru Popovici, Tiberiu Brediceanu, pe versuri populare sau semnate de Nina Cassian, Nichita Stănescu, Mariana Dumitrescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga și Mihai Eminescu.

Ce tip de public aşteptaţi? Este un eveniment dedicat comunităţii româneşti?

Nu pot să vorbesc în numele tuturor celor implicați în organizare, dar dat fiind că de partea artistică m-am ocupat doar eu, pot să spun că pe măsură ce se apropie ziua concertului, simt o mulțumire crescândă față de compozitorii și poeții ale căror nume le-am pus în program. 17 creatori români, de la care ne-a rămas o lume de minuni. Peste ei sau o dată cu ei, creatorul popular, cine-o fi el. Am voie să spun că în sufletul meu simt că le dedic lor acest concert? Că mă bucur imens că am ocazia să îi redescopăr stând împreună cu prietenii mei români și finlandezi, dar și cu cei pe care nu îi cunosc dar care doresc să cunoască muzica noastră? Este atâta frumusețe în muzica românească! Și vreau să cred că nu doar eu sunt convinsă de asta. Am invitat oameni de tot felul de meserii, preocupări și feluri de a gândi. Da, despre câțiva pot afirma că vor avea o zi fericită. Mizăm și pe curiozitatea și setea de muzică a publicului finlandez. La rece, întrucâtva semănăm cu ei, pentru că așa cum pentru noi muzica finlandeză înseamnă Sibelius și alții ale căror nume nu le ținem minte, așa și pentru finlandezi, muzica românească înseamnă Enescu și alții ale căror nume nu sunt ținute minte. Desigur, comunitatea de români a fost prima la care ne-am gândit, dar nu ne putem opri aici, căci trăim printre ne-români, și dacă îi punem în fața unei altfel de exprimări românești, îi ajutăm să ne cunoască mai bine.

Va gândiţi la o continuare a acestui tip de activităţi muzicale?

Două răspunsuri posibile, ca finaluri de interviu, și la fiecare dintre ele e greu de renunțat:

a) Desigur! E o datorie să continuăm. Față de urmașii compozitorilor din program și față de public și față de cei de acasă. Și dacă lăsăm datoria la o parte, ca să nu pară că folosim cuvinte mari, zic simplu că dorim să continuăm. Avem nevoie să continuăm.

b) Într-o zi, săptămâna trecută, la București, așteptam să traversez bulevardul Elisabeta. A câta oară în viața mea oare stăteam în locul acela? Bătătoritul aceluiași loc îți dă sentimentul că ești puternic. Când te muți, când joci în deplasare, până ajungi să dai de un loc bătătorit, te agăți de orice care pare să îți ofere același sentiment. Avem nevoie să bătătorim cu sonorități românești aerul nou pe care îl respirăm.