Pe 13 și 14 septembrie, concertele Filarmonicii din Oslo desfășurate la Sala Palatului vor fi conduse de Vassily Petrenko.

Vasily Petrenko, bun revenit pe scena Festivalului "Enescu"! Dacă nu greşesc, ultima dumneavoastră participare aici a fost cea din urmă cu patru ani, cu Filarmonica Regală din Liverpool. Ce s-a întâmplat de atunci, cu adevărat remarcabil - sigur că a fost o perioadă intensă pentru dumneavoastră, densă ca agendă şi ca realizări.

E întotdeauna o plăcere să fii prezent în Festivalul "Enescu" şi, de asemenea, oaspete la Bucureşti. Pentru mine, să concertez acolo cu Filarmonica Regală - alături de care sunt chiar acum, când stăm de vorbă, în plină sesiune de înregistrări - reprezintă o experienţă în sine, descoperirea unor orizonturi noi; este despre a te strădui să ridici ansamblul, zi de zi, la un nou nivel de performanţă; un proces ce nu se opreşte niciodată. Până acum, am avut cu adevărat succes împreună şi ne-am bucurat cu adevărat de călătoria noastră.

În 2019, veţi dirija, pe scena Sălii Mari a Palatului, Filarmonica din Oslo, pentru prima dată la Bucureşti; este, şi acesta, un asamblu al excelenţei, definit de disciplină şi coeziune şi extrem de motivat de actul muzical. Cum este relaţia dintre dumneavoastră şi această orchestră, cu ne-aţi descri-o?

Sigur că Filarmonica din Oslo este o orchestră cu o personalitate inconfundabilă, cu propriul caracter şi o mentalitate a sa. Este, probabil, una dintre cele mai bune din Scandinavia şi din Europa - şi ţintim, împreună, titlul mondial! (râde). Din perspectiva mea, s-au împlinit 5 ani de când sunt dirijor princpal la Oslo. Iar 2019 este unul cu totul special, pentru că sărbătorim împreună cei 100 de ani pe care îi împlineşte. E o mare onoare şi o imensă plăcere ca Festivalul Enescu să fie parte a seriei de evenimente aniversare - serie ce se desfăşoară nu numai în Norvegia, ci în întreaga lume.

Şi noi vă mulţumim, la rândul nostru, pentru asta. Dar care ar fi, domnule Vasily Petrenko, principalele calităţi ale orchestrei din Oslo ce îi dau profilul unic, inconfundabil pe care îl menţionaţi? Profil care poate să nu fie cel mai confortabil pentru un dirijor?

Ei bine, Filarmonica din Olso are propria sa personalitate, indiscutabil! Care, bineînţeles, reflectă cultura locală şi mentalitatea norvegienilor; aşa că putem vorbi despre un soi de introvertire, interiorizare, pe de o parte; există, de asemenea, o extraordinară atenţie şi o admiraţie la adresa naturii. Şi mai este şi această mare dedicare pentru muncă, pentru modul în care se cântă, pentru că vorbim despre o orchestră, odată ce se decide cum trebuie interpretată muzica în cauză. În concluzie, există o legătură cu o istorie foarte, foarte îndelungată, 100 de ani, după cum spuneam mai înainte; a traversat o perioadă mai puţin fericită, în urmă cu câţiva ani dar acum ne întoarcem pe scenă, pe scena mondială. Orchestra a avut mereu o sonoritate foarte specială, foarte profundă a instrumentelor de coarde şi o imensă disciplină în rândul suflătorilor, atât în privinţa lemnelor, cât şi a alămurilor. Şi are toate atributele unei mari orchestre, la care se adaugă acele caracteristici specifice Scandinaviei.

Pe 13 septembrie, conduceţi un program cu lucrări moderne şi romantice, de Øyvind Torvund, Grieg şi Bartok. Cum aţi ajuns la respectiva formulă, există idei comune ce definesc toate cele trei compoziţii?

Ei bine, în mod evident să-l aduci în atenţie pe Grieg… Acesta este cel mai cunoscut compozitor norvegian al tuturor timpurilor şi un mare compozitor în general. Şi când o orchestră norvegiană îl cântă, Filarmonica din Oslo, aceasta reprezintă ceva cu adevărat special. Consider că nicio altă formaţie de gen nu cunoaşte lucrarea aşa cum o ştiu membrii ei. Piese de Øyvind Torvund a fost aleasă pentru că reprezintă generaţia modernă de compozitori iar eu am mereu o atenţie specială şi acord un sprijin entuziast muzicii contemporane. Şi să interpretăm această lucrare nu doar la Oslo sau în Scandinavia ci s-o interpretăm la Bucureşti şi să demonstrăm că muzica clasică este vie încă, din perspectivă creativă, că progresează, că merge înainte către viitor înseamnă o sarcină deosebită şi un privilegiu, în ceea ce mă priveşte. Şi, bineînţeles, Bartok, inclus cu o piesă scrisă pentru o orchestră de solişti; este o lucrare pentru care ai nevoie de o formaţie virtuoză, pentru că aproape fiecare instrument are un rol solistic în anumite momente. Este o creaţie scrisă pentru Serghei Kussevitzky şi Orchestra simfonică din Boston, o pagină ce poate pune în lumină excelenţa şi calităţile particulare ale unei orchestre ca tot unitar, dar şi din perspectiva membrilor ei luaţi individual.

Iar a doua zi, pe 14 septembrie va fi în program muzică de Richard Strauss, George Enescu şi Ceaikovski. Simfonia concertantă a autorului român, încadrată de două capodopere romantice. Cum priviţi arhitectura acestui al doilea program?

Din punctul meu de vedere, este absolut corect ca lucrările lui Enescu să fie prezentate într-un festival ce-i poartă numele; şi e logic ca atunci când venim ca invitaţi, la Bucureşti, să cântăm una dintre realizările sale. Aceasta va fi prima oară când voi dirija Simfonia concertantă op. 8, aşa că sunt nerăbdător s-o descopăr, ca dirijor. Îmi e cunoscută, ca ascultător, dar s-o abordez ca dirijor, s-o cunosc îndeaproape este ceva cu totul diferit. Şi, fireşte, Strauss şi Ceaikovski sunt doi compozitori care au fost aproape contemporani - Strauss ceva mai târziu, evident… Unul dintre ei a avut romantismul german în venele sale, plus influenţa secolului XX, iar celălalt a avut romantismul rus drept dominantă. Totuşi, în muzica lui, Ceaikovski a apelat din plin la soluţii germane de orchestraţie. El a ştiut la perfecţie creaţia componistică germană, toate lucrările de referinţă şi a apelat la experienţa şcolii austro-germane de secol XX în privinţa artei de a orchestra. Aşa că să pun cele două lucrări laolaltă şi să pun în evidenţă atât ceea ce le conectează dar şi diferenţele dintre ele este, de asemenea, un aspect foarte special al alcătuirii acestui program.

Sunteţi, domnule Vasily Petrenko, un cunoscut ambasador al creaţiei ruse moderne, în special al lui Şostakovici; aşa că aveţi, fără doar şi poate, soluţii consistente pentru cei care doresc să promoveze creaţia enesciană. Care este cheia de a-l înţelege pe compozitotul român, în opinia dumneavoastră?

Ei bine, muzica sa are cu siguranţă o anumită complexitate, la o primă vedere. Dar trebuie să mergi mai în profunzime. Pentru mine, personal, ca şi în cazul altor opusuri contemporane sau moderne de o dificultate accentuată, secretul nu este să te limitezi doar la aspectul tehnic al lucrării, ci să dobândeşti excelenţa tehnică şi, apoi, să faci ceva obligatoriu: să pătrunzi în dimensiunea emoţională a muzicii, în filosofia ei, în esenţa inoculată de compozitor, sensurile lui adânci. E nevoie să pătrunzi ceea ce compozitorul a intenţionat prin scrierea acelei lucrări, pentru că nu a făcut doar să aştearnă note pe o partitură, forte sau piano. Să înţelegi mesajul pe care a dorit să-l transmită ascultătorilor. Şi, odată ce eşti capabil să descoperi, în cazul muzicii contemporane, care este într-adevăr mesajul lăsat de autor, atunci muzica respectivă va avea succes, publicul o va iubi cu adevărat şi va cere s-o asculte din ce în ce mai mult.