Miercuri 11 septembrie, ora 20,00 pianista Alexandra Silocea debuteaza în Festivalul Internațional "George Enescu" sub bagheta dirijorului Vladimir Jurowski în concertul susținut de Orchestra Simfonică Academică de Stat "Evgheni Svetlanov".

Doamnă Alexandra Silocea, ați concertat în mari săli ale lumii - de la Wigmore Hall la Carnegie Hall, la Konzerthaus din Viena - și iată că a venit momentul să debutați în Festivalul Internațional "George Enescu"; un debut care nu se petrece oricum, ci în seria "Mari orchestre ale lumii".

Debutul la festival înseamnă pentru mine foarte, foarte mult atât din punct de vedere profesional, dar și emoțional. Practic, se îndeplinește un vis. Am fost de atâtea ori prezentă în sală, elevă fiind la Liceul de muzică "George Enescu", m-am visat de atâtea ori pe această scenă și am simțit emoția care este una cu totul și cu totul specială în timpul festivalului. Și iată că acum a venit și acest moment și mă bucur enorm. Vreau să-i mulțumesc domnului Mihai Constantinescu pentru această invitație și, nu în ultimul rând, dirijorului Vladimir Jurowski cu care abia aștept să colaborez din nou.

Acum am să vă rog să-mi punctați câteva dintre întâlnirile decisive din formarea dumneavoastră, pentru că un tânăr artist trece destul de frecvent printr-o răscruce de drumuri unde are bucuria să găsească o persoană providențială care să îl ajute să ia niște decizii.

Aș putea începe cu întâlnirea mea cu regretata Mihaela Ursuleasa, care s-a datorat criticului muzical Ecaterina Stan. Fără dumneaei, traiectoria mea, drumul vieții ar fi fost cu siguranță altul. Practic, toate plăcuțele jocului domino, ca să zic așa, au început să se urnească din acel moment. Dumneaei a organizat o întâlnire cu Mihaela, căreia i-am cântat o jumătate de oră în sala mare de la Radio. Sinceră să fiu, nu cred că am realizat la momentul acela cât de decisivă a fost acea întâlnire; aveam abia 16 ani împliniți. Urmarea acestei audiții a fost că Mihaela m-a îndrumat să dau admiterea la Universitatea de Muzică din Viena, ea trimițându-mi formularele de înscriere. Și așa se face că la 16 ani am dat admiterea la Universitatea din Viena, în incoștiența mea de copil neștiind la ce să mă aștept și văzând abia la fața locului că sunt 160 de candidați pe 16 locuri. În momentul în care am luat admiterea, pentru mine a început practic viața adevărată. M-am mutat la Viena singură, am rămas totuși la Liceul de muzică "George Enescu" încă elevă; învățam singură și așa îmi dădeam tezele, examenele la sfârșit de semestru. Au urmat trei ani grei, cu toată schimbarea din viața mea la Viena, cu singurătatea, cu responsabilitatea, dar la sfârșitul acestor trei ani am cunoscut-o pe Elisabeth Leonskaja și aici a început un nou capitol.

Un capitol care este foarte frumos și am văzut că la una dintre aniversări, la 70 de ani, ale acestei mari pianiste ați evoluat împreună cu ea pe scenă. Cum v-a influențat doamna Elisabeth Leonskaja?

Este adevărat, am avut marea onoare și bucurie de a cânta cu dumneaei pe scenă. Liza, cum o numesc eu, mă însoțește pe acest drum încă din 2003. Este mentorul meu de 16 ani, îngerul meu muzical căruia îi pot scrie la orice ori din zi și din noapte și care mă inspiră chiar și printr-un cuvânt, printr-un gest sau, pur și simplu, prin prezența dumneaei. Sinceră să fiu, nu cred că pot exprima în cuvinte recunoștința mea profundă și respectul pe care-l am pentru Liza. Am învățat multe. În primul rând, puterea de muncă, forța interioară, modul de a asculta; poate sună banal, dar chiar și felul în care se leagă notele între ele, claritatea stilistică, idei extraordinare de natură tehnică, imaginație și, nu în ultimul rând, cât este de important studiul în liniște înainte de culcare. Liza spune un cuvânt și, instantaneu, se deschide o altă lume; dintr-odată prinzi aripi.

Tot în 2003, ați beneficiat timp de un an de bursa Karajan.

Da, este adevărat. Am beneficiat, de fapt, de doi ani. Bursa a însemnat foarte mult, pentru că, pe lângă ajutorul financiar, au fost și foarte multe concerte organizate pe durata bursei alături de ceilalți bursieri de la alte instrumente. Între timp, nu mai există această bursă, dar era ceva extraordinar. Se acorda în baza unei audiții și se alegeau de la toate instrumentele cinci sau șase câștigători. Eram ca o familie, aveam o legătură strânsă cu sponsorii care acordau ajutorul financiar timp de un an. Pe mine m-au susținut doi ani și această familie care mi-a devenit între timp foarte apropiată va fi în sală pentru concertul meu de debut la Festivalul "George Enescu". Așadar, acum le pot mulțumi simbolic pentru ce au făcut pentru mine acum mulți ani.

La scurtă vreme după această bursă, ați debutat cu Orchestra de Cameră din Viena.

Da, cu Wiener Kamerorchester am cântat în Sala Mozart de la Konzerthaus "Jeunehomme" de Mozart. O bucurie enormă de a putea debuta tocmai cu Mozart, un compozitor care îmi este foarte apropiat, pentru care am foarte mare respect.

După perioada vieneză, ați hotărât să plecați la Paris. Ce au adus nou în pianistica dumneavoastră studiile urmate la Conservatorul Superior de Muzică din Paris, studii urmate înclusiv cu Theodor Paraschivescu, un mare gânditor al muzicii lui Debussy?

Cred că studiile de la Paris mi-au adus nu numai ȋmpliniri din punct de vedere muzical, dar și personal, pentru că anul acela a însemnat o autodepășire, o nouă încercare pentru că a trebuit să pregătesc: mai întâi concursul de admitere, care a fost pentru mine una dintre cele mai grele experiențe. Cu o lună înaintea examenului, pe lângă programul de recital pe care oarecum îl aveam la liberă alegere, am primit ca piesă impusă Sonata pentru pian de Bartok. Când am aflat am zis că asta a fost! Cine mă știe personal, știe că am mâinile foarte mici, total atipice unei pianiste, iar în Sonata de Bartok sunt foarte multe decime - un interval de zece note, de zece clape - care trebuie cântate în acord, în forte, care necesită mare putere și control. Primul drum a fost bineînțeles la Liza Leonskaja care mi-a confirmat că vor curge multe lacrimi. Așadar, a urmat...

...lacrimi de bucurie...

Nu, nu de bucurie, lacrimi de muncă. Ceea ce așa a și fost. A urmat o lună foarte grea, unde am scrimbat practic tot. Am preluat cu stânga sau cu dreapta unde se putea, a trebuit să adaptez sonata la mâinile mele, dar de așa natură încât să nu se audă nimic diferit. Iar după examen, juriul a venit la mine, mi-a dat mâna, și au dorit să vadă partitura, pentru că au zis că nu-și dau seama cum a fost posibil. Au văzut că nu cânt cum e scris, dar nu au auzit nimic diferit. Așadar, acesta a fost primul pas de autodepășire pentru mine, apoi a urmat lucrul cu domnul Paraschivescu și asistentul dumnealui, Laurent Cabasso, unde am învățat cum se cântă Debussy, cum se cântă Ravel, cum adaptăm tușeul, dar am învățat și multe despre proiecția sunetului. Ce este interesant la toate marile personalități și toți marii artiști pe care i-am întâlnit până acum, este că au în comun câteva trăsături, și anume respectul față de compozitor, față de partitură, modestia aparte și recunoștința pentru tot ce s-a ivit în viața lor cu bune și cu rele. Așadar, am învățat din toate punctele de vedere multe lucruri.

Ascultând momente din albumele dumneavoastră, nu pot să nu remarc anumite similitudini cu Maria Joao Pires, cu acest colos al pianisticii actuale. Similitudinile țin de bogăția interioară, de tușeul rafinat și profunzimea simplității. Dar chiar ați și întâlnit-o pe Maria Joao Pires!

Da, am întâlnit-o la Londra, apoi la Bruxelles, la Capela Muzicală Regina Elisabetha, unde am lucrat Concertul de Mozart cu dumneaei. Trebuie să zâmbesc și să vă mulțumesc pentru cuvintele frumoase, deși când mă aflu alături de mari muzicieni ai lumii cum ar fi dumneaei sau cum ar fi Liza Leonskaja, sincer, mă simt ca o începătoare; în sensul că este atât de mult de învățat, atât de multe fațete... dar, bineînțeles că fiecare întâlnire de acest gen, fiecare cuvânt, fiecare minut petrecut împreună lasă urme. Și a fi inspirată de asemenea personalități este absolut un dar de neprețuit.

După capitolul parizian, ați urmat alte trasee geografice. Ați ajuns în Anglia.

Am ajuns la Lewes, în apropiere de Glyndebourne. Acolo am trăit opt ani, unde s-au deschis multe alte uși și în urma concertului de la Konzerthaus. Așa am reușit să primesc un contract cu casa de discuri Avie Records, care pur și simplu mi-a oferit mână liberă de a înregistra ce doresc...

Și, pentru început, ați înregistrat sonate de Prokofiev.

E adevărat, ceea ce a șocat un pic lumea muzicală, pentru că de obicei se alege ceva mai ușurel sau un program de recital sau ceva unde publicul ar fi mai ușor de atras, dar eu întotdeauna am simțit o afecțiune puternică față de Prokofiev și asta a fost întotdeauna dorința mea și sunt nespus de bucuroasă că am avut șansa de a începe cu Prokofiev. Și, de-a lungul anilor, voi continua înregistrările cu toate operele lui.

E greu să treci de la Debussy și Ravel la Șostakovici? Pentru că în debutul din Festivalul Internațional "George Enescu" veți interpreta Concertul nr.2 de Șostakovici, o muzică pe care eu o consider una dintre cele mai senine din toată creația marelui rus. Cum se vede acest concert din prisma celui care îl interpretează?

Partea a doua a acestui concert este absolut mirifică. Deși pare foarte pozitivă, pentru mine este ca o zi de iarnă cu o lumină solară rece. Eu o văd, pur și simplu, un glob de sticlă prin care te uiți într-o zi de iarnă cu soare. Iar partea întâi și a treia sunt extrem de efervescente, dar foarte caracteristice pentru Șostakovici. Să nu uităm că el a scris acest concert pentru Maxim cu ocazia terminării studiului. Și ceva ce este foarte semnificativ este faptul că Șostakovici, chiar și atunci și mai târziu, a trăit tot timpul în frică. Or, asta se aude, se simte chiar dacă este câteodată mascată sub formă de sarcasm și râs și chicoteli... pentru mine rămâne tot Șostakovici, cu aceeași amprentă pe care și-a pus-o peste tot.

Totuși, această partitură presupune și o forță extraordinară pentru că vă exploatează agilitatea, virtuozitatea la maxim în părțile extreme.

Cred că asta este și dificultatea concertului, de a rămâne cu aceeași forță și aceeași intensitate de la prima notă până la ultima notă. Asta este, într-adevăr, greutatea concertului.

De dirijorul serii, de Vladimir Jurowski, vă leagă o frumoasă relație dezvoltată din 2012.

Da, este adevărat. Atunci am fost invitată să cânt Concertul K 453 de Mozart alături de London Philharmonic Orchestra. A fost o experiență unică. Pentru mine, Vladimir este un vizionar, un dirijor cu o voce unică și un om în primul rând, cu principii și cu o loialitate aparte față de artiștii cu care-i place să lucreze. Mă bucur enorm și abia aștept ziua de 11 septembrie dimineața, când avem prima repetiție.

Sigur, dacă pentru un violonist, un flautist, oricare alt instrumentist există o siguranță și o cunoaștere deplină a instrumentului pe care evoluează, pianiștii au cu totul o altă soartă.

Așa este. Pe mine mă leagă o prietenie aparte cu Bösendorfer încă din anul 2000, când am ajuns la Viena, iar de ceva timp au construit un nou model - se cheamă 280VC - care este absolut unic. Dacă până acum Bsöendorfer era recunoscut pentru sunetul specific în bas și în acut, acum acesta este așa de puternic, omogen peste tot, absolut fantastic atât în recital, dar mai ales în concertele cu orchestra, unde are o forță extraordinară. Acest model se poate asculta pentru prima oară la București în concertul meu de debut, întrucât Bösendorfer trimite un pian special pentru acest eveniment.

Cum a arătat agenda anului 2019 pentru pianista Alexandra Silocea?

Agenda a fost foarte ocupată. Am avut chiar și multe concerte în ultima secundă, invitații la trei zile, unde a trebuit să sar pentru diferiți pianiști bonavi, în locul altor pianiști bolnavi. Am avut două concerte de debut în Finlanda, chiar și în România am cântat, la Bacău, la București, la Sibiu. Anul ăsta am cântat foarte mult în România și urmează un mare, mare debut în 2020, alături de fantasticii Bamberger Symphoniker și dirijorul Jakub Hrusa, tot cu Șostakovici. Două concerte în Germania sunt planificate. Urmează un alt debut în Irlanda. O altă invitație la Meininger cu Meininger Hofkapelle - cea mai veche orchestră din Europa, alături de fabulosul dirijor Leo McFall.