Atunci când am decis să punem în scenă Oedipe a fost clar că trebuie să reflectăm cu atenţie la muzica lui Enescu, deci i-am dedicat un mic ciclu - sub titlul Zeit mit Enescu (Timp cu Enescu)

Markus Hinterhäuser, m-am bucurat foarte tare să aflu că Oedipe de George Enescu face parte din agenda din acest an a prestigiosului Festival de la Salzburg. Prima întrebare care mi-a venit în minte a fost: de ce acum? Aţi aşteptat un moment anume? De ce nu a fost programată opera mai devreme, anii trecuţi, de exemplu?

Sigur că timpul ei ar fi putut veni mai devreme, dar pentru că anul acesta programul de operă are ca temă antichitatea şi marile mituri, care sunt, până la urmă, un fel de arhivă a cunoaşterii umane, a fost foarte clar pentru mine că momentul este acesta, acum! Oedipe este o capodoperă, una dintre cele mai extraordinare partituri scrise vreodată, una dintre cele mai minunate opere compuse vreodată! Ştiam opera şi am tot reascultat-o, fiind mereu uluit de calitatea muzicală, dramaturgică şi operistică a partiturii. Aşa că pentru mine a fost absolut clar să trebuie să o punem în scenă acum. Iar aici, în Salzburg, avem o sală care este ideală pentru acest tip de producţie - Felsenreitschule. Cred că sunt puţine săli care să fie efectiv făcute pentru o operă ca Oedipe, pentru un teatru al mitului, dacă vreţi. Am fost foarte entuziast şi fericit la gândul că am putea pune în scenă opera aici. Iar decizia aceasta a fost susţinută şi de faptul că e evident că aici nu avem de-a face doar cu un compozitor, ci cu unul dintre geniile din istoria muzicii. Enescu era un om incredibil de talentat, Alfred Cortot, de exemplu, unul dintre marii pianişti, spunea despre tehnica pianistică a lui Enescu că este mai bună decât a lui, Enescu a fost şi profesor pentru multe generaţii de violonişti - într-un cuvânt a fost de o generozitate extraordinară în sensul talentului, al geniului. Aşa că atunci când am decis să punem în scenă Oedipe a fost clar că trebuie să reflectăm cu atenţie la muzica lui Enescu, să descoperim rădăcinile lui, felul în care s-a dezvoltat muzica lui, deci i-am dedicat un mic ciclu - sub titlul Zeit mit Enescu (Timp cu Enescu) - un prilej de a petrece, deci, timp cu Enescu.

Am preferat să aduc artişti care descoperă acum partitura

Aţi avut de la început o anume distribuţie în minte pentru Oedipe? Sau măcar pentru rolul titular?

Am ştiut că primul pe care îl voi întreba va fi Christopher Maltman şi cred că rezultatul vorbeşte de la sine. E absolut incredibil! Ar mai fi fost şi alţi cântăreţi, dar eu l-am vrut pe el.

Acesta e primul lui Oedipe!

Tocmai! Adică, cu tot respectul pentru toţi cei care cântă acest rol extrem de dificil, eu am preferat să aduc artişti care descoperă acum partitura. Nici dirijorul, Ingo Metzmacher, şi nici regizorul, Achim Freyer, nu ştiau opera înainte. A fost o descoperire comună, deci, a mitului abordat din perspectiva lui Enescu. E ceva foarte interesant pentru un festival ca cel de la Salzburg. Sigur că aş fi putut alege altceva, altă operă sau oameni care cunoaşteau deja partitura lui Enescu, şi să-mi fac astfel viaţa mai uşoară, dar Christopher Maltman era atât de convins şi de dornic să cânte rolul. Iar Ingo Metzmacher m-a rugat să-l las două zile să asculte opera şi apoi a spus că e incredibil ce a auzit! Şi Achim Freyer mi-a cerut timp să studieze, el nefiind muzician, ci un artist vizual, un fel de artist Gesamtkunstwerk, pentru că nu e nici un pictor ortodox, nici scenograf în sensul tradiţional al cuvântului - e toate aceste lucruri! A fost, deci, o descoperire comună a unui continent pe care nici unul dintre cei implicaţi nu-l mai atinsese.

Aţi avut probleme atunci când aţi propus colegilor din conducerea festivalului această montare cu Oedipe?

Întotdeauna am probleme (râde). Dar nu, nu am avut probleme, cu toţii am fost de acord cu montarea.

Dar costurile producţiei? Au fost ele mai mari decât la celelalte opere? Pentru că acesta este unul dintre argumentele pe care instituţiile le aduc atunci când spun că nu vor să monteze Oedipe.

Nu, nu ne-a costat mai mult decât celelalte. Avem privilegiul de a avea aici Orchestra Filarmonicii vieneze, nişte muzicieni incredibili care, prin contract, pot să cânte Mozart, Enescu, Luigi Nono, Medeea lui Cherubini, dar şi Dvorak, absolut orice. Avem, de asemenea, un cor senzaţional - al Operei de Stat din Viena. Sunt ansamblurile de bază, pe care le avem aici oricum, în fiecare an (e drept că nu vine nimeni să cânte fără bani). Iar montarea lui Achim Freyer - un alt vechi colaborator de-ai noştri - e magică, într-un fel. Dar aici nu e vorba despre un teatru computerizat, e chiar arhaic, de fapt, e puternic, iar costumele sunt şi ele făcute chiar de Freyer. Nu e ca în montările lui (Robert) Lepage, unde totul este extrem de tehnic; la Achim Freyer lucrurile sunt mai degrabă arhaice. Adică sigur că este scump, dar merită! No risk, no fun! În plus, Festivalul de la Salzburg este unul dintre cele mai importante de gen, aşa că ne permitem să facem Oedipe. Dacă vă uitaţi, de altfel, la programele anilor trecuţi, veţi vedea că am adus întotdeauna astfel de lucruri enorme ca semnificaţie (am pus în scenă Lear, operă de Aribert Reimann şi Bassarids de Hans Werner Henze în 2018). Adică întotdeauna avem una sau două producţii de genul acesta, cu opusuri foarte puţin cunoscute; şi vreau să vă mai spun ceva, perfect adevărat: Oedipe a fost unul dintre primele evenimente sold out. Iar asta dovedeşte nu numai faptul că putem să montăm opera la Salzburg, ci că trebuie să facem asta.

Se poate ca muzica lui Enescu să nu devină niciodată populară

De ce credeţi că a durat atât de mult ca lumea muzicii să-l descopere pe Enescu în calitate de compozitor?

Cred că în afară de Rapsodiile române, deja cunoscute, se poate ca muzica lui Enescu să nu devină niciodată populară, foarte cunoscută şi cerută. Există, în istoria muzicii, compozitori care au scris prea mult pentru a putea fi populari, ca Hindemith, de exemplu, şi alţii care au compus pentru puţin pentru a deveni populari. Iar Enescu nu a scris atât de multă muzică. Nici Busoni nu a scris foarte mult, dar şi el are o operă incredibilă - Faust - şi alte câteva capodopere, care sunt cântate din când în când. Revenind la Enescu - poate că nici nu e atât de importantă ideea ca el să fie celebru. Dacă ne uităm la istoria muzicii vedem că cei populari sunt câţiva: Mozart, Beethoven, Haydn nu prea, poate Schubert, Verdi; şi Mahler a fost descoperit târziu.

Datorită lui Bernstein, în mare parte

Da, abia în anii 1970, deci a durat şi acolo mult. Dar compozitorii cu adevărat populari sunt foarte puţini. Dacă ne uităm lucid şi fără prejudecăţi la programele instituţiilor muzicale din lume vedem mereu aceleaşi nume de compozitori. Mereu!

Aţi studiat pian la Viena cu Elisabeth Leonsakaja, o muziciană foarte legată de România şi de muzica lui Enescu (de altfel este şi laureată a concursului ce poartă numele artistului) şi mă întrebam dacă prin intermediul ei aţi descoperit partiturile lui Enescu?

Am studiat cu Leonskaja în urmă cu foarte mult timp, am un mare respect, chiar fascinaţie, aş putea spune, pentru şcoala pianistică rusă, cred că e în continuare cea mai bună, dar nu am vorbit niciodată cu Leonsakaja despre Enescu. Absolut deloc! Aici, la Salzburg, avem această serie Zeit mit Enescu pentru că eu am vrut foarte tare să facem Oedipe. Am primit şi cronici extraordinar de favorabile.

Ce se va întâmpla cu această producţie?

Când o veţi vedea veţi realiza că ea nu poate fi pusă în scenă decât aici, la Felsenreitschule.

Va mai fi reluat, cândva, spectacolul?

Nu ştiu. Trăiesc doar pentru ediţia de anul acesta, nici nu vreau să mă gândesc la anii următori, e mult prea stresant acum.

Photocredits: © Salzburger Festspiele / Franz Neumayr