Pe 22 septembrie 2018, în pauza recitalului susținut de pianistul Peter Jablonski, va avea loc lansarea volumului "Silvia Șerbescu - prima noastră pianistă" semnat de Lavinia Coman

Stimată doamnă Lavinia Coman, în cadrul cercetărilor dumneavoastră muzicale polivalente, ați acordat întotdeauna o mare importanță interpreților români și în acest context pianistele Silvia Șerbescu și Liana Șerbescu au fost subiecte asupra cărora ați revenit, cred, cu mare plăcere. Mai sunt câteva zile până la lansarea volumului "Silvia Șerbescu - prima noastră pianistă" pe care îl semnați și aș vrea să ne spuneți pentru început care ar fi explicația acestui titlu?

Sunt foarte încântată că această apariție editorială este evocată, punctată și prezentată la Radio România Muzical. Această carte a constituit împlinirea unei datorii de conștiință pentru mine. Silvia Șerbescu a fost o mare pianistă. Bineînțeles că interpreții suferă de o anumită posibilitate de a fi repede uitați. Compozitorii dăinuie în istorie, interpeții - rar; cel mai adesea dăinuie atunci când sunt dublați de creator, de compozitor. Interpreții, pur și simplu, în memoria colectivă au o viață destul de scurtă. Aș putea asimila o astfel de traiectorie cu viața unei efemeride. Totuși există unii interpreți care lasă o tradiție, o urmă, un început de orientare originală. Este cazul Silviei Șerbescu. M-am hotărât să îi trasez profilul biografic și bibliografic pentru că mi se pare o personalitate emblematică pentru muzica românească modernă și pentru muzica românească în general. Silvia Șerbescu a avut o formație duală, să spun așa; a fost performeră în matematici, a absolvit Facultatea de Matematici, și, în același timp, a absolvit Conservatorul și după aceea a fost un an la Paris, la Ecole Normale de Musique, sub oblăduirea lui Alfred Cortot care i-a spus pur și simplu "Domnișoară Chelaru - așa se numea ca domnișoară - noi nu avem ce să vă învățăm. Dumneavoastră sunteți o solistă, sunteți o muziciană, sunteți o pianistă deosebită." Și așa că, împreună cu profesoara cu care făcea de fapt cursurile, pur și simplu au admirat-o, au ascultat-o, i-au sugerat și ce muzică să cânte, în special muzică franceză și pur și simplu au lăsat-o să strălucească, să-și dezvolte marele ei talent. Silvia Șerbescu avea însă în spate o școală, și anume o școală autohtonă. Spun că este prima noastră pianistă fiindcă ea este primul produs de lux al acestei prime școli românești de pian, școală întemeiată de Constanța Erbiceanu care, la rândul ei, a fost un produs de lux al Conservatorului din Leipzig. Constanța Erbiceanu a întemeiat aici un stil, a avut o anumită viziune extraordinar de amplă și de profundă asupra profesiunii de interpret muzical. Ea a înstăpânit aici ideea că un interpret muzical este un mesager, nu este un simplu transmițător al unui mesaj care vine din partitura compozitorului, ci este un creator la fel de important ca și compozitorul. Fac aici o paranteză și vreau să spun că în zilele de acum, din momentul de față, un muzicolog extraordinar tot român, tot de anvergură internațională - George Bălan - are o serie de scrieri în care demonstrează latura creatoare a interpretului și latura creatoare a ascultătorului, a diletantului avizat, educat. Am închis acum paranteza și vreau să vă mai spun că Silvia Șerbescu a avut și vocația de pedagog; a fost o profesoară foarte specială și aici. Ea nu a făcut tehnica nimănui, ea n-a dat lecții de inițiere nimănui, ea a fost prima noastră profesoară de nivel universitar care a creat artiști interpreți de anvergură, intelectuali, care au un bogat mesaj ideatic de comunicat ascultătorului și admiratorului de muzică.

Care au fost sursele dumneavoastră atunci când ați elaborat acest volum și cât a durat propriu-zis scrierea lui?

Scrierea a durat vreo două luni. Scrierea a fost, așa, un fel de șuvoi care a venit din adâncul ființei mele. Timp de patruzeci și ceva de ani eu m-am gândit la subiectul Silvia Șerbescu, m-am gândit că această personalitate fascinantă trebuie cunoscută, că trebuie să se găsească cineva care să-i povestească viața și opera, dar niciodată nu mă simțeam destul de pregătită. Soțul meu, Nicolae Coman, care era unul din fanaticii admiratori ai dumneaei - eram un clan mare de fani - mă tot îndemna: "Hai, pune-te și scrie!" Eu nu m-am considerat aptă, mereu simțeam că nu sunt la înălțimea subiectului. A trebuit să mi se întâmple tragedia de a-l pierde pe soțul meu, ca în vara imediat următoare să am viziunea faptului că nu suntem nemuritori; că fiecare dintre noi are un timp care i se dă și că în acest timp el trebuie să își facă foarte bine datoria, trebuie să spună tot ce are de spus și să lase tot ce are de lăsat posterității, ba chiar contemporaneității, și omul trebuie să fie harnic și trebuie să aibă grijă cum își petrece zilele lui. Și atunci m-am pus pe organizat materialul, fiindcă material aveam, îmi lăsase fiica doamnei Șerbescu, Liana. La un moment dat a plecat din țară și mi-a lăsat un pachet, o cutie din carton plină cu documente, afișe, însemnări, caiete și, mai ales, fotografii. Acel cub cu relicve era pentru mine ca un fel de sperietoare de câte ori îmi cădeau ochii pe el, fiindcă simțeam apăsarea datoriei neîmplinite. Și, într-o bună dimineață a venit momentul. Am deschis capacul acestui cub și am început să scot ce era acolo, să le pun pe categorii, să le organizez și am început să îmi fac un fel de sumar. Ca o gospodină - eu nu prea sunt gospodină, dar de data asta, cu cartea, a trebuit să fiu - pricepută, a trebuit să o iau de la uvertură și să parcurg toate etapele până la postludiu. Și așa s-a și întâmplat. Cartea este îmbrățișată între cele două pagini - deschiderea și sfârșitul. Deschiderea este o exortație despre motivația care m-a adus la scrierea cărții, iar sfârșitul este o confesiune foarte intimă pe care nu am îndrăznit să o fac decât acum, după 45, aproape 50 de ani de când eu am văzut-o pentru prima dată pe doamna Silvia Șerbescu. Sunt mulțumită că a apărut, datorită în foarte mare măsură editorului, Matei Bănică, o minune de editor! Editura GrafoArt este o editură excepțională și am colaborat minunat! Mulțumesc și pe această cale editurii și proprietarului ei. Sunt bucuroasă că mi-am îndeplinit o misiune importantă și acum aștept în liniște să culeg impresii după citit. Eu îmi rezerv, și cât voi trăi voi avea în adâncul inimii, impresiile din timpul scrisului.

Și acum, ca un postludiu al interviului nostru, această carte deja este finită, își așteaptă cititorii... Ce va face autoarea Lavinia Coman după încheierea acestei cărți? Pentru că știu că mai aveți în lucru un alt proiect.

Dacă tot suntem la momentul destăinuirilor, vă anunț că am și terminat și este în stadiu înaintat de finisare cartea mea "Memoriile unei directoare de liceu din Epoca de aur". Și anume, este vorba despre isprăvile Școlii medii de muzică "George Enescu" sub conducerea Laviniei Coman între anii 1981-1987. Este o carte foarte vie, cu foarte multe evenimente în ea și cu un mesaj luminos cu toate că vine dintr-o epocă a întunericului. Paradoxul face ca în epoca cea mai întunecată a comunismului agresiv și opresiv din România, noi, cei care am alcătuit colectivul minunat al Școlii de Muzică "George Enescu" - și care n-am fost puțini, am fost 2050 de persoane, de suflete de oameni - am dus pe cele mai înalte piscuri faima și performanța școlii muzicale românești de interpretare.