L-am rugat pe compozitorul Dan Dediu - aflat în această perioadă pe coasta de vest a Statelor Unite pentru a-și prezenta câteva lucrări în cadrul unor festivaluri de tradiție pentru viața muzicală americană și pentru a participa la ample sesiuni de "Work-shop" în compania unor personalități importante ale muzicii contemporane internaționale - să ne ofere câteva detalii despre "Levante", o recentă creație a sa, pe care Orchestra Română de Tineret o interpretează în primă audiție în concertele sale din această săptămână la Ateneul Român din București și în cadrul Festivalului Young Euro Classic de la Berlin, sub bagheta maestrului Cristian Mandeal.

Dan Dediu:

Am scris această lucrare la rugămintea lui Marin Cazacu, pentru Orchestra Română de Tineret și, desigur, nu este prima lucrare pe care o scriu pentru ei. Ei mi-au mai prezentat piesa "Frenezia 2" tot cu maestrul Cristian Mandeal și tot în cadrul festivalului estival de la Berlin - moment prefațat de un concert la București - acum câțiva ani, iar acum "recidivez "cu o primă audiție intitulată Levante.

Care este ideea lucrării? Termenul franțuzesc "levante", care înseamnă est, orient a dat titlul piesei mele asemenea unei rune, unui simbol, considerând-o ca un fel de himeră a hărții mentale a unui est generic; așadar, un punct cardinal al unei geometrii spirituale.

Cum am făcut acest lucru? Prin apelul la o formă simbolică, o formă în care recurența joacă un rol determinant, o formă care s-ar putea asemui celei de mandala. În limbajul de specialitate i se spune formă de pod - "bridge-form", dar, la un moment dat, am simțit că această formă devine mult prea mecanică și-atunci am ieșit din schematismul său, deraind intenționat într-un domeniu al idiomaticului, aș spune, al... vernacularului.

Din punct de vedere melodic, lucrez cu un motiv construit dintr-o secundă mică și două terțe mici. Acest motiv ia atât înfățișare monstruoasă, cât și înfățișări dansante ori pasionale, cantabile. Există câteva structuri care se înlănțuie în această formă de palindrom și, în final, un accelerando progresiv ajunge într-o coda ce preia și motivul melodic central, acesta format dintr-o secundă mică și două terțe mici și îl prelucrează pe ritmul unui dans românesc intitulat Rustemul.

La ce ne așteptăm de la un est generic? La monstruozitate, la atrocitate, dar și la mângâiere, intensitate emoțională, dansuri drăcești și chiar colocvialitate. Într-un cuvânt, la contraste extreme, cuprinzând trăiri arzătoare, mistuitoare.