În 21 martie, Valentin Gheorghiu împlinește 90 ani și este sărbătorit la Radio România Muzical în cadrul emisiunilor Arpeggio și Polifonii.

Aș dori să-mi spuneți câte ceva despre Coralul gregorian. Cum s-a ivit dragostea pentru muzica de orgă și pentru orgă în special?

Nu s-a ivit. De când mă știu, mi-a plăcut orga.

Totuși, a fost un început cândva!

Da. Îmi plăcea orga fiindcă are posibilitatea acelor acorduri... orga este instrumentul acordurilor. Nu se poate face o trăsătură de Liszt pe o orgă. Muzica lui Bach... toată lumea știe. Deci, orga are o sonoritate care întotdeauna m-a preocupat, s-a legat de ce auzeam eu - acordurile consonante.

Într-o scriere cromatică.

Da. La un moment dat am avut posibilitatea să cânt și, până la urmă, am cântat vreo cinci ani în fiecare duminică la Sf. Iosif partea orgii împreună cu corul, care era foarte slab, dar era dintre enoriași. Atunci eram preocupat de liniștea bisericii, și a credinței, și a solitudinii, și a sonorității acestor timbre atât de frumoase ale orgii... și-atunci am scris mai mult pentru ea, pentru cor și orgă. Lucrarea asta, Coralul gregorian, am scris-o în dorința de a o asculta cântată cu un cor frumos, bun și să-mi facă plăcere; nu s-a ivit această ocazie decât după 50 de ani.

Ați avut multă răbdare. Dar ceea ce mă șochează și mă impresionează urmărind partitura acestei lucrări este complexitatea sonorităților și, sigur, a armoniilor. Chiar doreați un moment de liniște? Erați foarte tânăr atunci.

Tinerețea și auzul intern, să știți că se leagă; cu cât îmbătrânești, cu atât nu mai auzi suficient de bine. Deocamdată mai aud, din fericire, și mai și văd și pot să și cânt din cauza asta. Sigur, și acum îmi place când o ascult, dar nu se putea continua în genul acesta fiindcă, ulterior, cine scria pentru orgă era considerat mistic.

Vorbim de anii '50.

Da, când era și eu tânăr și... am cântat cu Jora. Era programat maestrul Jora cu Simfonia a III-a de Saint-Saens și într-un articol scria "ce caută Gheorghiu, păcat de el, că e talentat, să facă o lucrare mistică a lui Saint-Saens", fiindcă avea pur și simplu câteva acorduri la orgă.

Totuși, știam că primele încercări în domeniul compoziției au venit din muzica de cameră, iar cvartetul pe care în 1946 l-ați prezentat la Concursul de compoziție Enescu a fost foarte apreciat chiar de marele compozitor.

Foarte apreciat... nu știu, fiindcă nu eram de față, dar faptul că maestrul Jora... se și intitula Premiul "George Enescu" și chiar era cu bani proveniți din donația maestrului Enescu... Faptul că știu că această partitură a trecut prin ochii lui și deja sunt foarte mândru. Cred că i-a plăcut, de am primit mențiunea I, ceea ce era pentru mine la 17 ani un prim succes.

Și după aceea ați compus Sonata pentru pian sau Trioul? 

Da, trioul, o sonată de violoncel, o sonată de pian și tot așa mai departe. Mi-a făcut plăcere să scriu, chiar fără să aud. Poate de asta am și scris, că dacă auzeam poate nu mai continuam, și scriu în continuare și mi-a plăcut muzica întotdeauna ca și la început și la vârsta pe care o am, destul de solidă, prea solidă și... dacă n-ar fi fost muzica, nu știu ce-aș fi făcut în viață!

Trioul pentru pian a avut în vedere anumiți interpreți? Scriind partitura, ați văzut posibilitățile tehnice ale fratelui dumneavoastră și erați deja prieten cu Radu Aldulescu?

O să râdeți. Mi-amintesc perfect! Era prin '48 și am primit un telefon de la dumneavoastră, de la radio, și am fost întrebați dacă avem în repertoriu Trio de Arensky pentru pian, vioară și violoncel. Și când am spus că n-avem, au spus "ne-ar interesa această lucrare". Și-atunci Aldulescu, cu care eram prieten și cu Ștefan ne-am pus și am învățat trioul de Arensky. Cântând Trio de Arensky, ne-am dat seama ce minunății există în muzica de cameră. Am făcut foarte multă muzică de cameră toată viața. Cu acest trio am cântat și la Praga, și la Strassbourg, și în multe orașe. Cântând împreună, zic să caut să scriu și eu ceva și, așa, peste noapte, am scris foarte repede - într-o lună de zile - și anul următor eram eram invitați la Festivalul de la Praga. Erau foarte multe personalități, inclusiv Richter ș.a.m.d. Am cântat trioul și le-a plăcut așa mult încât ne-au invitat de la Supraphon și am făcut un disc - avem un disc făcut în '53 la Praga cu Aldulescu și cu Ștefan. Deci, pot să mă laud. A fost un succes, mai ales că era muzică românească scrisă fără cvinte - simplismele din muzica românească de la început; nu avea așa ceva. E scrisă cu profesionalism. Acest trio l-am mai cântat pe urmă la Salzburg, la Mozarteum, în cadrul festivalului mare și am avut și critici după acest concert, în care sunt lăudat. Și începe chiar unul din critici să spună că i-a plăcut foarte mult că lucrarea este anunțată de la început în La major, deci era deja modernismul în toi.

N-ați crezut niciodată în modernisme și ați avut o linie constantă în toată viața. Care au fost constantele?

N-aș putea spune că n-am avut încredere în modernisme, dar modernismele care provin din sinceritatea celui care scrie, fiindcă să iei modernismele să le aplici acolo fără să știi ce sună sau cum sună, asta nu pot s-o fac fiindcă m-am legat întotdeauna când am scris de ce aud în interior. Am avut un auz interior, care este necesar. Așa am și fost remarcat de maestrul Enescu. Adică, eram copil și m-a pus deoparte să nu văd și a început să apese cu toate degetele și spuneam ce sunt. Aveam șase ani. Așa se explică faptul că am făcut compoziție, că altfel nu poți să faci compoziție și să inventezi niște intervale puse din cap, sau planuri de arhitectură, cum se fac acum.

Deci, nu ați agreat niciodată efectele gratuite în dramaturgia unei lucrări. Lucrarea trebuia să fie construită perfect logic, să aibă un sens dramaturgic general, nu?

Să aibă un sentiment, să spui ceva. Să spui ceva care să poată fi înțeles și de altcineva care ascultă și care poate să recepționeze.

Stimate maestre Gheorghiu, ați parcurs o literatură pianistică imensă. V-a fost dificil să compuneți o sonată pentru pian?

E greu de spus. Nu. De ce? Pianistica o am în mine, dar ca să fie o sonată oarecum scrisă în timpurile noastre și să nu se repete, să nu semene cu Rahmaninov, cu atâtea sonate care s-au scris... e o formă foarte pretențioasă forma de sonată, pe care am respectat-o mereu. Și trio, la fel, exact cum făceau și clasicii de fapt - cu dezvoltare, cu...

Și de ce fel de perioadă se leagă această sonată pentru pian a dumneavoastră, din viața dumneavoastră?

Sonata de pian este... prima parte, pastorală, ca și cum curge un râuleț, e un fel de motto perpetuu de șaisprezecimi. O să vedeți; sunt fraze foarte lungi. Foarte bine construită. De unde sonata e în Mi major, dezvoltarea începe în Mi bemol major, ceea ce pentru sonata oarecum clasico-romantică nu prea e uzual. În partea a doua este un scherzo, amuzant. Partea a treia este singura parte care este mai profundă și mai dramatică puțin. Iar finalul este un geamparale, care este de fapt un dans dobrogean cu șapte șaisprezecimi. E cântat puțin prea repede, iar înregistrarea e făcută la Munchen în studio, unde pianul sună foarte bine și e foarte bine acordat.

De-a lungul carierei de pianist și de compozitor, ați avut parte și de surprize neplăcute în privința instrumentului pe care l-ați avut la dispoziție?

Aș putea spune invers. Că am avut momente foarte fericite, foarte puține, în care am cântat pe piane foarte bune. Fiindcă, în general, noi ne-am chinuit cu piane vechi. Nu uitați că am cântat - am și dezvoltat, nu numai că am cântat... Toate orchestrele care se înființau în țară - la Oradea, la Arad, la Ploiești - le-am format noi, atrăgând copiii din școală la repetiții cu public, făcute special pentru ei. Și asta ar trebui să facem și noi acum; să activăm mai mult ca să atragem poporul pentru muzica clasică, pentru că nu putem să dansăm tot timpul manele pe stradă. Trebuie neapărat să ne cultivăm în continuare. Și atunci... pianele au fost, unele, catastrofe, efectiv. Am și fost întrebat odată de la dumneavoastră, de la radio, cum se face că aveți un ton așa de cald și cutare... Vă spui cum! Am cântat pe piane proaste și am căutat să cânt cât mai bine ca să nu plece lumea din sală. Și-atunci, când dau de un pian bun, am impresia că cântă singur. Asta e senzația după o viață întreagă de chin. Noi nu avem Stradivarius, ca să coste... un pian costă cât o mașină bună. Deci, puteam foarte bine să recuperăm multe piane și mai puțin Stradivarius, dar...

Concertul pentru pian ați avut ocazia să-l cântați pe un instrument bun?

Da, l-am înregistrat cu Bayerische Rundfunk, cu orchestra din Munchen... instrumentele care cântă singure. Dar compoziția rămâne aceeași. Dacă era proastă, era proastă și înregistrarea. Concertul e unul bun, a plăcut la toată lumea; l-am cântat foarte mult și în străinătate, la Moscova, la Praga... pe unde l-am cântat a avut succes... și la Paris.

Acum, pe masa de lucru, ce partituri noi se află?

Vă referiți la ale mele?

Mă refer la noi compoziții.

Compoziții... da, am. Eminescu e prea mare ca să îi rostesc numele și e prea mare ca să spun și lumii că am scris pe versurile lui, Mai am un singur dor, o lucrare mai mare. Mi-e și jenă să spun lucrul ăsta pentru că Eminescu nu are nevoie de ajutorul muzicii. Dar, totuși, când aud un fel de tangouri scrise pentru muzica lui Eminescu, zic că e păcat de asemenea versuri, asemenea gânduri și asemenea geniu care împreună cu Enescu... Chiar sunt amândoi puși pe aceeași partitură.

Evocați-mi puțin din lecțiile luate cu Jora, lecțiile de compoziție... cum era Jora ca profesor? Era drastic? Cum v-a încurajat Jora?

Față de maestrul Jora, față de maestrul Enescu și față de domnișoara Erbiceanu am mai mult decât o recunoștință. Jora era un adevărat prieten al tuturor celor pe care îi simțea că-l iubesc și îl apreciază și m-a ajutat tot timpul, cât a trăit. Mi-a dat lecții gratuite și mie și fratelui meu de când am venit la Galați; fiindcă am venit de copii mici tocmai ca să studiem la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică. Și maestrul Jora era acolo și a spus "copiii să vină la mine, că le dau lecții". Și ne-a dat lecții gratuite de două ori pe săptămână, de mici copii, de la 8 ani, cât a trăit, toată viața, fără să ceară un ban. Și domnișoara Erbiceanu, la fel; nu că nu ne-a cerut bani, dar au dat din sufletul lor și noi simțeam asta. Mi-e foarte greu să-mi găsesc cuvintele, dar cred că se simte. Iar Enescu... era un om rar; nu pot să-l laud suficient.

Cum ați putea defini talentul în acest moment, după o experiență de viață colosală?

O experiență foarte lungă, dar nu prea lungă... talentul ți-l dă Dumnezeu. E greu de explicat. Dar, cum spunea Enescu, "ca să fii un artist mare sau creator, trebuie să ai 10% talent și 90% muncă"; deci, pe lângă talent trebuie să și muncești zilnic, nu există să stai...

În concediu.

Concediu, da, chiar necesită, 2-3 săptămâni, ca să revii cu drag pentru muzică, că altfel te plictisești. Nu este un calvar. Să faci muzică este o bucurie, pentru tine, în primul rând, că stai în vibrațiile atâtor genii de care merită să te apropii fiindcă te ridică și pe tine în alte sfere. Mă refer la un Beethoven, la atâția... chiar și la un Enescu, pe care noi îl apreciem, dar trebuie să mai treacă încă câteva zeci de ani.

Așa, din plăcere, când vă puneți la pian, ce lucrare preferată aveți? Ca să vă binedispuneți sau...

Încercați game. Fiindcă toată viața mea am făcut game și... nu acuma, m-a ferit Dumnezeu, dar gamele astea m-au salvat. În 85 de ani n-am avut niciodată vreo problemă cu vreun deget, sau poinet-ul, sau cu crampe musculare... de fapt, sunt bolile pianiștilor. Dacă și acum pot să articulez, cu reumatismul pe care încă nu-l am, înseamnă că am făcut multe game. Sigur că încep cu ce am de cântat... nu pot să cânt un trio de Dvorak și să repet un coral de Bach, nu merge. Lucrez, de fapt, ce am de cântat în următorul concert.

Cum vă place să vă relaxați când nu sunteți în fața pianului, a claviaturii?

E greu de spus. Depinde și de vârstă. Sigur că-mi place natura... În general, nu-mi place să vorbesc despre mine. Dumneavoastră m-ați făcut să vorbesc, ceea ce nu e bine. Nu-mi place să vorbesc despre mine fiindcă seamănă mereu... "eu am făcut, eu am să fac"... și nu-mi place. Am o timiditate.