Arhivă : Interviuri Înapoi

Festivalul Internațional 'George Enescu' 2017. Interviu cu pianistul Mihai Ritivoiu

Publicat: vineri, 8 Septembrie 2017 , ora 12.47
Artistul este prezent în această ediție a festivalului în 9 și 10 septembrie, în seria Concerte și recitaluri camerale, alături de Orchestra de Cameră din Laussane


Mihai Ritivoiu - laureat al Concursului Internațional George Enescu în 2011 - un moment special atunci, având în vedere că în anii precedenți nu avusesem pianiști români premiați - ești prezent acum în Festival ca artist invitat.
Iar anul trecut ai cântat în deschiderea Concursului Enescu. Ce s-a schimbat în tine, ca artist, de când ai fost concurent și până acum?

Au trecut câțiva ani de atunci și sigur că, inevitabil, s-au schimbat multe lucruri, prin natura activității artistice și prin experiența dobândită. Poate a trebuit să devin mai sistematic în felul în care pregătesc lucrări muzicale, însă cred că e important și că un anumit aspect nu s-a schimbat, și anume, eu cred că am reușit să îmi păstrez același entuziasm și aceeași plăcere de fiecare dată când abordez o nouă lucrare și o aprofundez. Cred că este important să nu se ajungă la un fel de blazare. Dar când ai norocul să ai de-a face cu capodopere, sigur că nu ai un motiv să ajungi la blazare. Simt că s-au schimbat multe lucruri și am acum mai multă experiență, însă pe de altă parte, simt că am același entuziasm și aceeași prospețime în momentul în care studiez și cânt.


Ce ai învățat din experiența participării la Concursul Enescu? Este o competiție dificilă și am observat de altfel că prezența tinerilor muzicieni români a fost mai slabă recent.

Într-un fel, orice concurs este o experiență dificilă și dură pentru un muzician, mai ales un muzician sensibil. Concursul Enescu este în special dificil, pentru că are un repertoriu foarte mare, etapele sunt la scurt timp una după alta și, din acest motiv, a fost o probă și un test pentru mine, l-am luat ca pe o provocare personală. Da, a fost dificil, însă în același timp m-a stimulat să mă depășesc pe mine, să îmi împing limitele mai departe. Desigur că fiecare simte când este momentul potrivit să participe la un astfel de concurs și, dacă s-a întâmplat că la ultima ediție nu a fost o prezență românească așa de puternică, sunt convins că acest lucru se va schimba în viitor.


Ai studiat la Universitatea Națională de Muzică din București, apoi la Guildhall School of Music and Drama din Londra, unde locuiești și în prezent. Cei care te-au ascultat cântând au remarcat, cred eu, sensibilitatea ta artistică și profunzimea cu care abordezi o partitura muzicală, desigur, adăugând particularitățile stilistice ale epocii din care ea provine. Care sunt pianiștii care ți-au influențat cumva ideile despre interpretare, modelele tale, dacă se poate spune așa?

Au fost în primul rând profesorii pe care i-am avut, Viniciu Moroianu și apoi, la Londra, Joan Havill, de asemenea pe maestrul Valentin Gheorghiu, pe care am avut bucuria și onoarea să îl întâlnesc. Deși personalități foarte diferite, au avut o filosofie asemănătoare - în momentul în care abordezi o lucrare, primul pas este urmarea partiturii și a intențiilor compozitorului; următorul pas este o notă personală, care ține de gustul și de temperamentul fiecărui interpret, plus, sigur, de alte experiențe muzicale și culturale - din domeniul literaturii și artelor vizuale. Așa mi-am construit întotdeauna metoda de a lucra și m-a ajutat faptul că a existat această coerență între toți profesorii mei, de la care însă am învățat și lucruri foarte diferite. Alte modele, printre pianiștii celebri, pot spune că Radu Lupu a fost și este o sursă de inspirație extraordinară.


În 2011 ai obținut și Premiul special pentru interpretarea unui opus de Enescu, un alt motiv de mândrie. Ce înseamnă George Enescu pentru tine?

Este dificil de spus în câteva cuvinte. Muzica lui Enescu a fost și continuă să fie fascinantă pentru mine, pentru că este o muzică pe care o descoperi treptat, are foarte multe straturi, nu numai polifonice, ci și ale conținutului emoțional, unul foarte complex. În același timp, are o noblețe sufletească și o eleganță care cred că îl caracterizau pe Enescu și ca om. A fost o onoare să obțin premiul pentru Sonata nr.1 de Enescu la Concurs, este în continuare în repertoriul meu și mă bucur să o cânt de câte ori am ocazia să o includ într-un program. Pot spune că descopăr de fiecare dată, și acum, după 7 ani, noi aspecte ale acestei lucrări deosebit de interesante.


Cu ocazia prezenței tale la București se va lansa și primul tău disc. Te rog să ne vorbești despre acest proiect.

Tocmai vorbeam despre Sonata de Enescu, aceasta este prezentă pe primul meu disc. Sunt trei lucrări de care mă simt foarte legat, este vorba de Preludiu, coral și fugă de Cesar Frank, Sonata în fa diez minor de George Enescu și Sonata în si minor de Franz Liszt. CD-ul a fost înregistrat în Anglia în luna mai și apare la casa de discuri Genuin din Germania. Proiectul a fost posibil datorită unei sponsorizări generoase din partea Samsung România, parteneri ai Festivalului Enescu. Este vorba despre "Simfonia viitorului", un proiect ce ajută un număr de tineri artiști, printre care mă număr și eu, astfel am putut înregistra acest CD. Cu ocazia Festivalului va avea loc o lansare pentru România, cea internațională urmând să aibă loc în luna martie a anului viitor. CD-ul va fi însă disponibil la standurile Humanitas în timpul Festivalului, iar lansarea are loc pe 9 septembrie, în foaierul Ateneului.


Este data în care urci pe scena Ateneului Român alături de Orchestra de Cameră din Lausanne, condusă de tânărul și deja foarte cunoscutul dirijor american Joshua Weilerstein, director artistic al ansamblului și trompetista Tine Thing Helseth. Veți interpreta Concertul pentru pian, trompetă și orchestră de coarde op.35 de Dmitri Șostakovici, un concert rar cântat, cel puțin la noi. Presupun că și tu l-ai descoperit în urma invitației în Festivalul Enescu, așa că te rog să ne spui câte ceva despre stilul acestei lucrări și particularitățile ei interpretative.

Într-adevăr, am descoperit-o cu această ocazie și am devenit aproape un fan Șostakovici. Cu cât am ascultat și am citit mai mult despre acest compozitor, cu atât am devenit mai fascinat de el. Concertul este briliant, este foarte interesant, plin de umor, citează în mod surprinzător și, să spunem, ireverențios, din Beethoven și din Haydn, iar prezența trompetei îi dă o culoare aparte și anumite note sardonice. Iar a cânta în compania Orchestrei de Cameră din Lausanne, cu dirijorul Joshua Wailerstein și trompetista Tine Thing Helseth este o onoare deosebită și o bucurie foarte mare.


Iar a doua zi, pe 10 septembrie, vei cânta alături de același ansamblu în Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste op.33 de George Enescu. Despre aceasta, la prima ediție a Festivalului Enescu, în 1958, dirijorul Constantin Silvestri a adresat publicului următoarele cuvinte: "Această lucrare este capodopera maestrului Enescu; ea e mai greu de înțeles decât altele din cauza limbajului foarte modern. De aceea o vom cânta încă o dată integral". Cred că va fi, la fel ca în cazul Concertului de Șostakovici, prima dată când interprezi această creație enesciană. Ce impresii ți-a lăsat studiul partiturii până acum?

Este o lucrare extraordinară, ultima lucrare scrisă de Enescu. Este deosebit de interesantă din punct de vedere al formei ciclice, care poate fi analizată și luând fiecare mișcare în parte, însă creează o formă unitară și în ansamblul ei. Este foarte complexă, în același timp are eleganță și echilibru, iar cele 12 instrumente utilizate confertă o culoare aparte.

Știu că repertoriul pe care îl abordezi este unul variat, dar există o epocă sau un anume repertoriu, spre exemplu, lucrări ale unor compozitori mai puțin cunoscuți - pe care ai dori în viitor să le aprofundezi?

Nu m-am specializat încă într-o nișă foarte restrânsă, repertoriul pentru pian este extrem de variat, nu îți ajunge o viață, probabil nici două, pentru a-l studia în totalitate. Descopăr mereu noi compozitori sau stiluri pe care nu le-am abordat așa de mult. În general nu cânt multă barocă, însă recent, pentru un proiect, a trebuit să învăț niște piese de Couperin, pentru care am descoperit o afinitate deosebită și voi explora mai mult această latură. Însă nu am în plan în mod special un compozitor necunoscut pe care să îl aduc la lumină, dar îl voi găsi probabil în viitor.


Nu ești genul de artist care caută popularitatea cu orice preț sau prilej, chiar din contră. Iar noi, cei care privim viața muzicală cumva din interior, poate și o parte din publicul iubitor de muzică, sesizăm cu tristețe că trăim vremuri în care publicitatea, nonconformismul apariției scenice și alte elemente… extramuzicale, aduc în unele cazuri succesul - cel puțin un succes de moment. Cum vezi această situație?

Până la urmă, cred că ține și de temperamentul fiecăruia, unii muzicieni se simt mai în largul lor să comunice cu publicul și prin alte metode. Și mie îmi face plăcere uneori să țin publicul la curent prin social media, însă poate nu sunt așa de înclinat spre aceste lucruri. În măsura în care muzica nu are de suferit și latura aceasta a imaginii și prezentării nu ocupă primul plan, atunci nu consider că este ceva rău.


Continui cumva cu ideea de mai sus și aș dori să pătrundem puțin și în spatele scenei, unde viața unui artist este de multe ori tumultuoasă. Care sunt trei lucruri care te fac fericit, ca artist, și trei lucruri care te nemulțumesc?

Îmi face întotdeauna plăcere să citesc și consider asta o parte importantă din viața mea. Consider că o carte bună întotdeauna va releva un adevăr uman general valabil. Nu doar că îmi face plăcere să citesc, dar consider această activitate și foarte benefică. Alt lucru care mă bucură este natura, acum locuiesc în Londra de aproape 6 ani și de câte ori am ocazia să "scap" undeva în natură, este o bucurie deosebită. Al treilea lucru, să cunosc oameni cu care pot avea o comunicare adevărată, fie că este mijlocită de muzică sau nu. Trei lucruri care mă supără... cred că aș putea găsi mai multe, însă, pentru a rămâne la tema comunicării, aș spune că opusul, atunci când am impresia că o comunicare este imposibilă sau ratată. E suficient să deschizi televizorul pentru a vedea oameni care vorbesc în aceeași cameră dar nu se aud unul pe celălalt, nu comunică în vreun fel. Și dacă revin puțin la întrebarea despre importanța publicității, aș spune că social media este o lamă cu două tăișuri. Avem impresia că putem comunica mai mult decât înainte, însă trebuie să ne întrebăm dacă aceasta este o comunicare adevărată. Dacă ajungem să comunicăm doar prin slogane, hashtaguri, sound bites, nu este oare un pericol să se piardă ceva, să se simplifice prea mult mesajele noastre?

Interviu realizat de Andreea Chiselev