Arhivă : Interviuri Înapoi
Festivalul Internațional 'George Enescu' 2017. Interviu cu violoncelistul Valentin Răduțiu
În 6 septembrie, solist al Orchestrei Filarmonicii Cehe, conduse de Cristian Măcelaru, va fi violoncelistul german de origine română Valentin Răduțiu, câștigător al premiului al II-lea la ediția din 2011 a Concursului Internațional "George Enescu". A fost pentru mine un interviu plin de emoție, cu un muzician tânăr care-l iubește împătimit pe George Enescu și care iubește România, deși nu s-a născut și nici nu locuit vreodată în România. Valentin Răduțiu are 31 ani, s-a născut la München, tatăl său fiind violoncelist în Orchestra Radiodifuziunii Bavareze. A studiat la Salzburg, Viena și Berlin, acesta din urmă fiind și orașul în care locuiește astăzi.
Mă bucur că prilejul realizării acestui interviu este prezența dumneavoastră în Festivalul "George Enescu". Aș vrea sa vorbim în primul rând despre lucrarea pe care o veți interpreta pe 6 septembrie la Ateneul Român, o lucrare dificilă pentru violoncel și orchestră.
Este vorba despre primul concert pentru violoncel și orchestră de Dmitri Șostakovici, unul dintre cele mai importante concerte pentru violoncel poate nu doar din secolul XX, dar din întreaga istorie a muzicii, compus pentru celebrul Mstislav Rostropovici, al cărui elev a fost și David Geringas, cu care de altfel am învățat și eu acest concert.
V-a destăinuit David Geringas ceva deosebit pentru interpretarea acestui concert?
Desigur că profesorul pune o amprentă și o direcție foarte puternică și este, într-adevăr, un privilegiu să înveți o asemenea lucrare din mâna unui om care a fost aproape de creația acestei lucrări în care regăsim celebrul suflet rusesc, pe care noi, ca români, știm să-l simțim foarte bine. Această lucrare are un context politic foarte puternic. Șostakovici a fost un om care a suferit, după cum știm, mult din cauza oprimării pe care a trăit-o în Uniunea Sovietică. Pentru fiecare artist este important să cunoască contextul unei lucrări; în același timp, e important și pasul de a te elibera de experiența unor interpretări iconice, ca cea a lui Rostropovici, care te pot absorbi, e important pentru mine să mă regăsesc ca artist cu sentimentele mele în muzica pe care o cânt.
Ce vă transmite această muzică eliberată de o experiență de viață pe care dumneavoastră nu ați avut-o în timpul comunismului?
Este o întrebare filosofică, clasică, de fapt. În contextul artei, întrebarea e dacă există o necesitate de a suferi pentru artist. Orice destin cred că este unic și aceasta este și o problemă a vieții că doi oameni cu aceeași viață, trăind în același oraș, câștigând la fel de mulți bani, cu același post, cu la fel de mulți metri pătrați în locuință ca celălalt, unul este fericit, altul este nefericit. Nu doresc să văd așa o legătură unilaterală, pentru că nu cunosc viața într-o țară comunistă cum a trăit-o Șostakovici. Dar, pot, pe un plan sufletesc, să resimt și să mă simt foarte aproape de această muzică. Asta este ceea ce ne dorim ca un ideal când avem o lucrare cu care simțim această legătură așa cum o simt în mod special cu acest concert de Șostakovici. Nu doresc să vorbesc despre durerea din această muzică sau motivele din care poate înțeleg ce exprimă muzica, ci doresc să exprim toate acestea la violoncel, în primul rând. Cred că pentru cel care ascultă lucrarea pentru prima dată, are o forță de absorbire, de a-l duce în acest vârtej, de a-l purta în adâncul negru; restul să-l simțim și să-l trăim în concert.
De cât timp cântați acest concert, de câți ani?
Am studiat acest concert cu profesorul meu Geringas la Berlin, dar, de fapt, îl învățasem mai devreme, la 16 ani, când încă eram studentul lui Clemens Hagen la Mozarteum din Salzburg. Deci, cam de o jumătate de viață îl port cu mine.
A fost alegerea dumneavoastră acest concert pentru apariția în Festivalul Enescu sau a fost o înțelegere și cu orchestra?
Da, a fost o înțelegere reciprocă. Cred că și un repertoriu care se potrivește cu orchestra, o orchestră slavă care se simte, cred, acasă în acest domeniu.
Ați mai cântat cu această orchestră?
Nu, este prima dată. Un lucru care mă bucură enorm, la fel ca și prima mea colaborare cu maestrul Cristian Măcelaru.
Ce așteptați de la această colaborare cu un dirijor român care îl înlocuiește pe regretatul Jiri Berohlavek, care s-a stins din viață în luna mai anul acesta?
Această veste a fost, într-adevăr, foarte tristă. Sigur nu pot să neg că îmi pare rău că nu am avut șansa să-l cunosc și să cânt pe scenă cu Belohlavek, dar am auzit atât de multe cuvinte de laudă și cunosc păreri de la mulți muzicieni pe care eu îi respect și îi admir care vorbesc la rândul lor cu multă admirație de maestrul Măcelaru. Am urmărit în ultimii ani cariera lui care este de talie internațională. L-am văzut și pe programe tot mai des în Germania; mă bucur și sunt curios, cum sunt întotdeauna când mă întâlnesc pentru prima dată cu un dirijor, în ce fel se va apropia el de această muzică. La Șostakovici într-un fel poți să spui " You have it or you don't". Nu vreau să spun că doar francezii știu să cânte muzică franceză și doar nemții știu cum trebuie cântat Beethoven. Dar există o anumită caracteristică în muzica slavă pe care cred că noi românii o înțelegem și sigur istoric există foarte multe motive care ne încurajează și ne dau dreptate. Nu vreau să fac analize filosofice, dar ortodoxia, o anumită nuanță a poporului român sunt foarte apropiate de această muzică. În România cred că se ascultă Șostakovici cu o plăcere deosebită. Și acesta este încă un motiv în plus pentru mine de a mă bucura că maestrul Măcelaru va fi dirijorul acestui concert.
Ca să pun punct și virgulă în discuția noastră "He has it". Am ascultat o versiune a unei simfonii de Șostakovici chiar în această vară realizată de Cristian Măcaleru, aici, în România și, într-adevăr, a fost ceva senzațional, după părerea mea.
La Șostakovici pare câte o dată mai ușor, muzica are un caracter foarte puternic pe care poți să-l creezi foarte evident și totuși, câteodată, anumiți muzicieni nu pot relaționa așa de bine cu această muzică. Nu pe degeaba Brahms nu a suportat muzica lui Ceaikovski. Sunt niște diferențe culturale, aspecte care ajută o compatibilitate și din acest motiv cred că maestrul Măcelaru este persoana care din sânge și din instinct și din toată știința pe care a acumulat-o în această meserie mă va purta într-un mod fantastic prin acest concert.
La șase ani după momentul în care ați devenit laureat al Concursului Internațional "George Enescu" puteți avea o privire de ansamblu. Cât de important a fost concursul George Enescu pentru cariera dumneavoastră?
A fost, într-devăr, un eveniment participarea mea la concurs și este desigur o mare bucurie, o împlinire, un sentiment foarte frumos să mă întorc în România și la Ateneu, cum este întotdeauna, dar în mod deosebit prin contextul festivalului și, evident, premiul meu la concurs a fost legătura principală cu acest drum al meu care acum mă duce și la festival. Nu mă satur să povestesc despre legătura mea personală, prin tatăl meu, care este violoncelist și care a studiat la București. Majoritatea muzicienilor spun că este cel mai frumos și cel mai emoționant să cânți acasă. Dacă ești la Singapore și nu știi pe nimeni în sală, într-un oraș pe care îl vezi prima dată și pe care apoi poate nu-l vei mai vedea pentru zece ani, nu există această rezonanță cu locul, pe care eu nu reușesc să o neg, această atmosferă, toate aspectele unui loc care cumva contribuie și ele în interpretare la momentul concertului.
Dumneavoastră cunoașteți foarte bine creația lui George Enescu. Sunteți autorul unei integrale discografice a lucrărilor pentru violoncel și pian de George Enescu, apărută în 2013. Cum ați putea descrie specificul muzicii enesciene?
Am extrem de mult respect și multe sentimente, emoții pentru muzica lui, încât îmi vine greu și nu doresc să îi pun cumva o ștampilă, dar cred că exact această caracteristică sau această problemă caracterizează foarte bine muzica lui, fiind că este așa de diversă, schimbătoare în decursul vieții lui. Găsim o muzică surprinzător de modernă, cu un amalgam fascinant de origini și influențe. Cred că Enescu a fost într-adevăr un om european. Trebuie să ne gândim la biografia lui, de unde a venit, unde a studiat, la ce vârstă, la Viena, apoi la Paris. De fapt, muzica sa ilustrează parcursul lui personal. Pe mine mă fascinează un criteriu subtil, poate greu de înțeles în prima clipă, este ideea non-lineară a muzicii lui, mai ales în cea mai târzie, așa cum este, de exemplu, a doua sonată pentru violoncel. Nu ne aduce o melodie, apoi o prelucrare a temei, ceva ce intelectul poți urmări cu ușurință, cu o formă foarte tipică și cu melodii pe care să le fluieri după ce ieși de la concert, așa cum se întâmplă la Rapsodiile române. Eu iubesc acele lucrări ale lui Enescu care trăiesc din această stare, din atmosfera non-lineară. Este ceva deschis, o muzică care parcă radiază în cosmos, cumva. Este un cuvânt mare pe care evit să-l spun, dar este o anumită transcendență în muzica lui care mi se transmite și mie, ca interpret, de fiecare dată când îl cânt. Avem sonate fantastice în repertoriul pentru violoncel. Am cântat de multe ori a doua sonată de Enescu în combinație cu o sonată de Mendelssohn, aceasta din urmă, o lucrare pe care am cântat-o de câteva zeci de ori și de care mă bucur întotdeauna, și totuși, cântând în a doua jumătate a concertului sonata de Enescu, această lucrare mă duce într-un necunoscut și parcă mă împinge cu o barcă de pe malul lacului și nu știu exact unde mă va purta.
A existat un român care v-a călăuzit pașii în interpretarea lucrărilor enesciene sau ați decriptat singur aceste partituri?
Maestrul Marin Cazacu a fost o persoană importantă, nu doar mi-a dat notele, dar mi-a și întărit conștiința asupra a cât de important este să mă dedic și să mă ocup ca violoncelist de origine română și câștigător al concursului Enescu, de această muzică. Apoi, pe planul interpretării, mă bucur să spun că l-am descoperit singur. Nu mai eram nici student, nu am cântat unui profesor, doar cu pianistul, cu Per Rundberg cu care am imprimat. Noi am petrecut multe ore cu această muzică, multe seri, cumva izolați de lumea de afară, descoperind această muzică, descifrând-o. Ne-a dus Enescu și nu am dorit să las prea multe alte influențe decât muzica în sine între mine și ea.
Cum primesc cei din afara României, străinii, această muzică?
Într-adevăr am cântat această sonată a doua pentru violoncel de foarte multe ori în recitaluri, câteodată și în provincie, nu întotdeauna în capitale muzicale. Așa că aveam la început o mică ezitare sau grijă cum va înțelege publicul sau cum va accepta această muzică. Câteodată cântam o sonată de Beethoven mai târzie, op. 102; în prima parte, cum se spune pe germană, " pâinea este destul de neagră acolo" - o muzică intelectuală și aplauzele poate mai reținute fiindcă nu este o lucrare hit. Așa că mă gândeam, ce se va întâmpla oare cu această sonată de Enescu care este atât de non-lineară, unde starea predomină și trebuie să te lași purtat de ea. Și am fost extrem de surprins că această sonată întotdeauna a fost primită cu mare bucurie și cu aplauze, nu într-un fel banal. Lumea a aplaudat foarte tare; muzica asta în sine întotdeauna a mișcat oamenii. Am simțit, am văzut, am auzit și din reacțiile oamenilor care în mod deosebit auzind o așa muzică pentru prima dată apoi doresc să comunice acest lucru. De multe ori am și povestit câteva cuvinte despre Enescu. Între timp, Enescu a devenit mai cunoscut, și datorită Festivalului Enescu, care aduce toate aceste orchestre care sunt "obligate" să cânte și o lucrare de Enescu. Muzica lui s-a răspândit și încă sunt țări care îl cunosc mai mult ca profesor al lui Yehudi Menuhin sau dirijor, ca în America unde a dirijat foarte mult. Cred că suntem pe un drum foarte bun și se recunoaște geniul lui Enescu, fiindcă, într-adevăr, a fost un geniu al secolului XX, cum poate nici nu au mai existat.
Sunteți cetățean german, sunteți născut în Germania. Nu ați trăit niciodată în România, însă mie mi se pare că sunteți mai român decât mulți dintre cei care locuiesc aici. Ce înseamnă România și românitatea pentru dumneavoastră?
Și această întrebare este extrem de personală și cu multe gânduri și emoții care răsar. Acum câteva zile, pentru că locuiesc la Berlin pe o stradă mai mare pe care circulă destule mașini, am ieșit dimineața să cumpăr câteva croissante pentru micul dejun. Era așa o lumină de dimineață, o temperatură puțin prea răcoroasă, de fapt, pentru anotimpul în care suntem și un miros cumva de gaze, pentru că trecuseră niște camioane și era și un loc în construcție. Îi spusesem prietenei mele că m-am gândit la România, am avut așa o asociere cu timpurile când eram mai mic și erau mult mai multe mașini vechi cu motorină în România și lumea care merge de dimineață la piață și Clujul în razele de lumină a dimineții ...Sper că înțelegeți ce vreau să spun, așa, bâlbâindu-mă printre emoțiile și amintirile care îmi vin în gând deodată... Sunt foarte multe aspecte și nuanțe care pentru mine sunt românești. Și într-adevăr nu spun asta cu oportunism. Și dacă mă întreabă un neamț îi voi spune că simt, cu cât devin mai matur, mai în vârstă, că devin mai român. Poate este aspectul că sângele este mai gros decât apa, cum se spune și sunt anumite criterii sau clipe esențiale, mai ales în contactul interuman, un anumit fel de a-ți educa copiii, de a relaționa cu prietenii. Am anumite concepte care pentru mine sunt clar românești, dar sunt bucuros și recunoscător de ceea ce mi-a oferit această țară, Germania, în care m-am născut, sunt recunoscător pentru educația de aici și pentru oamenii foarte deosebiți prin muzică; doresc să evit și anumite concepții clișeice despre nemți și totuși, parcă tot mai puternic devine acest sentiment românesc. Am petrecut multe veri la țară, la munte, la Bălcești în Ardeal... sunt amintiri. Și limba mea maternă desigur. La care se adaugă amintirile părinților, limba aceasta în care vorbesc cu părinții mei, cu mulți oameni apropiați, care totuși sunt români... toate aceste lucruri încarcă pentru mine acest aspect puternic. Și chiar de curând mă gândeam: știți cum în Germania aspectul de patrie este atât de dificil și patriotismul este un sentiment problematic din motive istorice și în același timp ne mândrim că suntem europeni și că lumea este foarte deschisă și nu mai sunt granițe etc. Și totuși pot foarte bine relaționa cu acest sentiment și dor de casă românesc pe care nu îl pot resimți pentru Germania. Poate cineva îmi va spune: "da, fiindcă nu trăiești în România, îți vine ușor să o vezi doar prin ochelari roz", dar cu toate problemele, cu frumosul și cu răul, văd această țară ca un loc unde îmi bate inima mai puternic.