La Sala Radio, sâmbătă, 9 septembrie, de la ora 13:00, ne reîntâlnim cu maestrul Dmitri Sitkovetsky în dubla ipostază de violonist şi dirijor al Orchestrei Filarmonicii "George Enescu". Concertul este inclus în seria "Muzica secolului al XXI-lea".

Maestre Sitkovetsky, bine aţi revenit în România şi pe scena Festivalului Internaţional "George Enescu". Ce amintiri vă leagă de această serie?

Am atât de multe amintiri frumoase... precedentele două ediţii plus cea de anul acesta sunt unele total diferite şi asta pentru că de fiecare dată sunt într-o altă postură. În 2013 am fost solistul Orchestrei Filarmonicii Regale din Londra; am cântat atunci Capriciul Român pentru vioară şi orchestră de George Enescu. Era ultimul concert din festival. Apoi, în 2015, am venit cu ansamblul meu - New European String Chamber Orchestra - o experienţă extrem de satisfăcătoare pentru că am evoluat pe scena Ateneului Român. Iubesc acea sală de concerte. Am prezentat atunci lucrări de Şcedrin, Ceaikovski şi Şostakovici, dar şi o partitură semnată de Vlad Maistorovici, care era membru al orchestrei la acea vreme. Atunci am fost interpret şi dirijor. Iar la ediţia din acest an vin în calitate de dirijor, în mare parte cel puţin, al Orchestrei Filarmonicii "George Enescu". Singurul lucru care nu se schimbă niciodată este ataşamentul meu faţă de România, de ceea ce reprezintă Enescu şi de acest minunat festival pe care îl aştept cu nerăbdare.

De ce aţi acceptat această postură - dirijor al Orchestrei Filarmonicii "George Enescu" şi cât de bine cunoaşteţi ansamblul?

Am luat hotărârea după o discuţie cu Mihai Constantinescu. Nu am lucrat până acum cu aceşti muzicieni, dar am citit o serie de cronici favorabile. Va fi prima colaborare cu un ansamblu din România din postura de dirijor. Am venit până acum fie ca solist, am susţinut recitaluri, am făcut parte din juriul Concursului Internaţional "George Enescu"; acum voi petrece mai mult timp la Bucureşti, ceea ce mă bucură, şi voi avea şansa să cunosc modul de lucru al muzicienilor din România. Bineînţeles, întâlnesc interpreţi români în toate colţurile lumii; oameni extraordinari care sunt prezenţi în majoritatea orchestrelor din Germania, Statele Unite... Cum spuneam, va fi primul concert susţinut din postura de dirijor în faţa unui ansamblu din România şi am aşteptări foarte mari de la ei. Programul este foarte solicitant, cu lucrări de virtuozitate şi trebuie să dea randament maxim, în special secţia de percuţie a orchestrei. "Parabola concertantă" de Rodion Şcedrin, spre exemplu, este mai degrabă un dublu concert pentru violoncel şi timpan. Acesta din urmă are un rol extrem de important; asta i-am spus şi solistului - violoncelistul Zlatomir Fung - să îl privească mai degrabă ca pe un dialog purtat între violoncel şi timpan. Sunt sigur că voi găsi în orchestră un percuţionist foarte bun.

Ce anume face ca aceste lucrări să fie potrivite pentru alcătuirea unui program de seară Enescu?

Reprezintă cu succes muzica semnată de compozitorii contemporani. Avem lucrări de Rodion Şcedrin care este cel mai important compozitor rus al zilelor noastre. La fel, Arvo Pärt, muzician estonian cunoscut în întreaga lume, care se distinge prin stilul său de compoziţie. În acelaşi program este inclusă şi partitura de virtuozitate semnată de George Balint. Am avut de ales dintre mai multe lucrări scrise de compozitorii români, dar am găsit ceva unic în scriitura lui George Balint şi de aici alegerea mea. Interesant e că nu ne-am cunoscut niciodată; doar am citit partitura şi am corespondat prin e-mail până acum. Iar Iain Bell cred că este unul dintre cei mai talentaţi compozitori contemporani de operă. Este un muzician tânăr pe care l-am cunoscut după o colaborare a lui cu Julia Sitkovetsky, fiica mea care este soprană. Opera lui, "Madama de gheaţă" este foarte reuşită. Îmi amintesc că soprana Diana Damrau a interpretat rolul principal la premieră.

Este un program echilibrat, cu muzica a patru compozitori care puşi împreună realizezi că sunt complementari. Cu excepţia lui Bell, toţi se remarcă prin felul în care fac uz de instrumentele de percuţie. De altfel, Şcedrin este considerat un maestru al orchestraţiei şi asta se datorează şi rolului pe care îl are percuţia în lucrările sale. Cea mai cunoscută creaţie a sa - aranjamentul cu totul special al suitei "Carmen" compuse de Georges Bizet - este o lucrare pentru orchestră de coarde şi percuţie. În opinia mea, poate fi considerată şi un model de compoziţie în ceea ce priveşte percuţia.

Pentru următoarea întrebare ţin cont de faptul că sunteţi şi un organizator de festivaluri. Cum priviţi această serie de concerte - "Muzica secolului XXI" - ca parte a Festivalului Internaţional "George Enescu"?

Este o iniţiativă foarte bună, importantă. Da, este legată de Vladimir Jurowski, muzician care de anul acesta este noul director artistic al Festivalului "Enescu". El este foarte activ pe scena muzicii contemporane; foarte multe lucrări noi sunt prezentate în primă audiţie cu el la pupitru. Cred că e important să cunoaştem muzica scrisă pe parcursul vieţii noastre. Muzica pe care noi o interpretăm este de foarte multe ori marginalizată de cei tineri; i-am auzit spunând "da, cântaţi doar muzică scrisă de nişte albi bătrâni şi morţi de sute de ani". Dar nu e adevărat în totalitate. Da, avem tendinţa de a relua parcă la infinit anumite lucrări, chiar anumite interpretări şi asta se întâmplă şi pentru că aşa ni se solicită. În Statele Unite, cu situaţia politică actuală, simt că organizatorii de concerte sunt din ce în ce mai conservatori decât au fost în ultimele două decenii. Ei sunt de părere că doar marii compozitori atrag publicul la sala de concerte; situaţia nu e foarte diferită nici la Londra. La Opera Regală, spre exemplu, indiferent de numărul de reprezentaţii ale aceluiaşi spectacol scris de Wagner, Verdi sau Mozart, sala va fi mereu plină şi asta indiferent de preţul biletelor. Sper să revenim la o vreme ca aceea în care a trăit Mendelssohn. El, pe lângă faptul că era compozitor, era şi un promotor al colegilor de breaslă. Secolul al XIX-lea a fost al compozitorilor, iar secolul al XX-lea a aparţinut intepreţilor. Ei au luat prim-planul; au făcut aproape orice pentru a deveni mai cunoscuţi, pentru a câştiga mai mult... pentru a fi "de succes". Acum trebuie să găsim un echilibru între vechi şi nou. Între capodopere şi promovarea continuă a partiturilor noi. Acesta era şi rolul interpreţilor - să cânte muzica nouă, cea pe care noi o numim acum "clasică". Dacă ar fi să comparăm muzicienii cu actorii, cei din urmă ar fi în avantaj. De fiecare dată actorii sunt cei care joacă în piese noi, în filme noi, care spun poveşti noi. Actorii învaţă constant un material nou, întotdeauna caută roluri noi, provocări noi. Asta era şi datoria unui interpret, nu să reia un program foarte bine lucrat. Aici trebuie să se schimbe ceva şi cred că aşa va fi pentru că la un moment dat se va pierde dorinţa de a reasculta aceleaşi şi aceleaşi partituri. Bine, asta doar dacă nu schimbi ceva în interpretare şi faci o lucrare foarte cunoscută să pară ceva total nou. Dar sunt rare cazurile...

Revenind la Festivalul "Enescu", o serie care propune de fiecare dată numele cele mai importante la nivel mondial şi programe pe măsură, cu un muzician cum este Vladimir Jurowski în frunte, cred că ar trebui să se folosească de acest fundament extrem de stabil pentru a dezvolta o serie cum este "Muzica secolului XXI", tratată foarte serios pentru că este important nu doar pentru prezent, ci şi pentru viitor.

Vorbim tot despre muzica secolului XXI. Cu o zi înainte de concert veţi participa şi la Forumul Internaţional al Compozitorilor, din nou, o nouă propunere a Festivalului Internaţional "George Enescu". În opinia dumneavoastră, ce aduce nou un astfel de eveniment pentru muzica zilelor noastre atunci când ne referim la compozitori, tinerii muzicieni, interpreţii consacraţi, dar şi la public?

Gustul publicului se dezvoltă şi în funcţie de organizatorii de concerte şi de interpreţi. Atunci când sunt invitat să dirijez o orchestră fac două sau trei propuneri de program. De cele mai multe ori sunt tentaţi să aleagă varianta cu cele mai cunoscute partituri pentru a fi siguri că publicul va fi interesat. Aşa percep ei lucrurile, dar de foarte multe ori nu sunt bine informaţi. Sunt cazuri în care seri cu program integral Arvo Pärt s-au desfăşurat cu casa închisă. Se întâmpla în Statele Unite în urmă cu câţiva ani, atunci când dirijam în festivaluri de acolo. Este un public şi pentru muzica contemporană. Poate sunt subiectiv... Am crescut în preajma compozitorilor. Până să plec de la Moscova l-am urmărit foarte de-aprope pe Şostakovici şi am fost la toate premierele lui; sunt norocos pentru că l-am cunoscut pe Tōru Takemitsu la un festival de la Berlin. Am avut un concert, după care am stat la poveşti până la 4 dimineaţa, dar nu despre muzică, ci despre filme. Alfred Shnitke a fost compozitor în rezidenţă al unuia dintre festivalurile pe care le-am organizat în Finlanda. Am dorit întotdeauna să lucrez cu un compozitor pentru fiecare ediţie - Krzysztof Penderecki, Rodion Şcedrin şi mulţi alţii... Krzysztof Meyer a fost compozitor în rezidenţă la festivalul din Seattle. Muzica contemporană este foarte ofertantă, dar aici intervine şi rolul interpreţilor; ei sunt responsabili pentru modul în care lucrarea nouă este recepţionată de către public. Sunt muzicieni care ezită să pregătească lucrări noi. Da, este mult mai simplu să cântăm Ceaikovski sau Beethoven, dar nu e atitudinea corectă. De aceea şi preferinţele publicului au fost afectate. Vin la concert cu ideea că "după lucrarea contemporană de la începutul programului ne putem bucura de muzică"; e complet greşit! E o atitudine învechită de care trebuie să ne debarasăm. Dar, repet, toată lumea trebuie să fie implicată şi chiar şi atunci tot va dura până simţim schimbarea.

Aţi afirmat într-un interviu că pentru dumneavoastră "nu a existat altă variantă în afară de a fi muzician". V-aţi gândit vreodată ce altceva aţi fi ales?

Da, chiar încerc să fac cât mai multe lucruri şi nu legate de muzică pe măsură ce înaintez în vârstă. Anul acesta este unul aniversar pentru mine. Se împlinesc 40 de ani de când am plecat din Uniunea Sovietică şi 3 decenii de când locuiesc la Londra. Am semnat primul volum, din păcate doar în limba rusă, alcătuit din două părţi. Prima cu o serie de interviuri şi a doua cu transcrieri ale emisiunilor pe care le-am realizat în care eu îi intervievez pe colegii mei.

Am fost preocupat de alte arte şi întotdeauna am fost curios; mă uimesc oamenii cărora le lipseşte această calitate. Dacă nu aş fi fost muzician, probabil că aş fi fost un scriitor sau un explorator. Poate actor... nu ştiu, oricum ceva legat de arte şi în mod sigur o activitate în care să fiu înconjurat de oameni. Asta se datorează, cred, faptului că în copilărie am stat în preajma marilor artişti ai spaţiului sovietic.

Aţi amintit de cele 4 decenii trecute de la emigrarea în Statele Unite ale Americii. Prin ochii acelui tânăr interpret, care erau diferenţele dintre cele două şcoli - cea sovietică şi cea americană?

Atunci era foarte dificil să deosebeşti cele două şcoli pentru că, trebuie să recunosc, o mare parte dintre muzicienii care m-au îndrumat erau formaţi în şcoala rusă. Diferenţa ar fi următoarea: în şcoala rusă studiul era extrem de riguros, iar repertoriul era foarte bine gândit pentru dezvoltarea emoţională a fiecărui copil. Concertul pentru vioară de Mendelssohn, spre exemplu, eu l-am cântat abia la 16 ani. În zilele noastre nimeni nu vrea să înţeleagă că este o capodoperă a unui geniu scrisă cu 3 ani înainte să moară. E corect că Mendelssohn avea doar 35 de ani când a terminat concertul, dar era deja un compozitor matur. Este o lucrare mult mai dramatică decât lasă impresia. Revenind la şcolile vremurilor noastre, copiii cântă de foarte mici lucrări extrem de complicate. Sistemul rusesc era "spartan"; nu puteai să sari anumite etape. Cântai studii şi capricii până le transformai în opere de artă, abia atunci îţi erau la îndemână formele complexe. Aud acum despre violonişti de 12 - 13 ani că fac concertele de Ceaikovski, Brahms sau Beethoven. Eu nu am cântat Beethoven până la 25 de ani. Tatăl meu a fost unul dintre cei mai buni violonişti ai secolului trecut şi nu a apucat să cânte Beethoven; s-a stins la 32 de ani şi nu a crezut că e pregătit pentru un asemenea concert. Cei mici nu au experienţa emoţională pentru aşa ceva şi aici, din nou, compar cu arta teatrală. Cine ar distribui în rolul în rolul Hamlet un tânăr de 15 ani, sau Regele Lear, sau Othello? E absurd! Da, va învăţa toate replicile dacă are o memorie bună, dar nu le va cunoaşte însemnătatea până la o anumită vârstă. Aşa stăteau lucrurile atunci când venea vorba de sistemul rusesc. Toţi ne doream să cântăm concertele mari, dar ştiam că avem de muncit până vom ajunge acolo.

Când aţi decis că vreţi să fiţi în faţa orchestrei din postura de dirijor?

A trebuit chiar să mă stăpânesc o vreme. Mi-am văzut o parte dintre colegi ajungând în faţa ansamblului, dar nepregătiţi şi am realizat că nu era momentul. Debutul a avut loc la festivalul din Finlanda pe care l-am organizat vreme de 10 ani. Condiţiile de acolo mi-au permis să pot lucra aşa cum îmi doream şi să formez un grup care să mă reprezinte, cu jumătate dintre muzicieni din spaţiul rusesc şi jumătate din vestul Europei. A fost o ofertă pe care nu o puteam refuza. Restul a venit de la sine. Recunosc, acea orchestră pentru un dirijor a fost ca un Stradivarius pentru un violonist. Foarte multe lucruri le-am învăţat de la Yuri Simonov; el mi-a dat câteva sfaturi importante.

Aveţi un mesaj pentru publicul şi muzicienii Festivalului Internaţional "George Enescu"?

Este un loc de întâlnire grozav pentru muzicieni şi aştept cu nerăbdare să revăd o parte dintre colegii de breaslă. Simt că va fi un nou succes şi sper să rămână la acelaşi nivel pe care îl cunosc de la ultimele ediţii.