"Există tineri pianişti care interpretează inteligent şi tineri pianişti care interpretează poetic. Ambele variante pot fi regăsite în acest muzician, iar această ipostază este una rară." - Le Monde de la Musique, Paris, despre Frank Braley. Pianistul născut în 1968 la Corbeil-Essonnes, Franţa, a concertat în întreaga lume din postura de solist al unor ansambluri de renume. De asemenea, Frank Braley a susţinut o serie impresionantă de recitaluri alături de violonistul Renaud Capuçon. În cadrul ediţiei din acest an a Festivalului Internaţional "George Enescu" îl veţi putea urmări, în 11 septembrie 2017, la Ateneul Român, în recital alături de violoncelistul Gautier Capuçon.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră prezenţa în Festivalul Internaţional "George Enescu"?

Este, bineînţeles, o serie prestigioasă pentru tradiţia muzicală din România. Mă bucur că revin alături de prietenul meu drag, Gautier Capuçon. Am amintiri minunate de la Bucureşti, din această sală superbă a Ateneului. E un loc special pentru mine, total diferit de cele în care am evoluat până acum.

Este aceeaşi sală în care aţi susţinut primul recital în România; se întâmpla în martie 2011. Şi atunci aţi evoluat alături de violoncelistul Gautier Capuçon. Cum vă amintiţi prima întâlnire cu publicul din România?

Repet, sala de concerte m-a impresionat de la început; forma ei, arhitectura impresionantă... Acustica este nemaipomenită pentru pian şi pentru violoncel. Este extrem de important ca un interpret la un instrument cu coarde să aibă parte de o sală potrivită pentru ceea ce vrea să transmită. În cazul lui Gautier, cu un violoncel special cum este cel pe care cântă - un Matteo Goffriller din 1701 - o sală cum este cea a Ateneului este perfectă şi te poţi folosi de toate calităţile instrumentului.

A trecut ceva timp de la acel recital, dar îmi amintesc foarte bine şi cum ne-a primit publicul. Sunt ţări în care îţi dai seama repede că oamenii se bucură de muzică, o trăiesc. În România există o tradiţie muzicală şi un public foarte bine pregătit şi apropiat de interpreţi. Publicul diferă de la o ţară la alta, dar am simţit o conexiune puternică între noi şi oamenii de la Bucureşti.

Veţi concerta, aşadar, şi de această dată la Bucureşti alături de violoncelistul Gautier Capuçon. Cum a început colaborarea cu el?

L-am cunoscut pe Gautier prin intermediul fratelui său, violonistul Renaud Capuçon. Cântam cu Renaud de când a împlinit 20 de ani; pe atunci Gautier avea 15 ani şi era student în cadrul Conservatorului din Paris. Aveam formula de duo bine stabilită, susţinusem o serie de recitaluri şi imediat după ce a absolvit l-am cooptat pe Gautier, fiind un muzician extrem de talentat, pentru proiecte de trio. Avea 18-19 ani. Pentru mine a fost destul de emoţionant pentru că sunt cel mai în vârstă dintre ei, cu 8 ani mai are decât Renaud şi cu 13 mai mare decât Gautier şi i-am văzut evoluând în toată această perioadă. În special pe Gautier pe care, repet, îl cunosc de la 15 ani. E o prietenie puternică, o relaţie muzicală profundă şi de lungă durată. Simt că este un membru al familiei pe care îl cunosc de când era un tânăr muzician, student al Conservatorului din Paris. Acum este unul dintre cei mai apreciaţi interpreţi ai zilelor noastre.

În programul interpretat în 11 septembrie la Ateneul Român este inclusă şi Sonata nr. 1 în fa minor pentru pian şi violoncel de George Enescu. Cum aţi descrie această lucrare ţinând cont şi de scriitura compozitorului pentru pian?

Este o lucrare pe care o vom interpreta pentru prima dată. Deşi eu şi Gautier cântăm o mare parte din repertoriul pentru violoncel şi pian, lucrarea lui Enescu este o partitură nouă pentru noi. E adevărat că nici nu este cântată foarte des. Cunosc muzica lui Enescu pentru orchestră şi celebrele sonate pentru vioară. Sonata pentru violoncel şi pian este interesantă, în special scriitura lui Enescu pentru pian. El a fost unul dintre cei mai buni violonişti, dar cânta foarte bine şi la pian. Se vede asta şi în partitură; în pasajele de virtuozitate, în construcţia temelor. Sunt părţi în care lasă loc melodiei violoncelului, dar cred că Enescu a reuşit să scrie un dialog echilibrat între cele două instrumente.

Dintotdeauna mi-am dorit să cânt a treia sonată a lui Enescu pentru vioară şi pian; i-am spus lui Renaud Capuçon că este una dintre lucrările preferate pentru vioară, mai ales în interpretarea lui Yehudi Menuhin. De asemenea, am ascultat piese pentru pian de Enescu interpretate de Radu Lupu, un pianist pe care îl admir foarte mult. La Enescu este incredibil echilibrul compoziţiilor sale. Se simte clar influenţa franceză prin prisma relaţiilor cu Ravel şi Faure, dar în acelaşi timp rămâne puternic ancorat în cultura română. Simt acest echilibrul de fiecare dată când îi ascult muzica.

În acelaşi program din 11 septembrie veţi prezenta şi lucrări de Debussy şi Beethoven. Care a fost viziunea dumneavoastră pentru acest recital?

Am vrut să venim cu un program cât mai contrastant. Avem Enescu, aşa cum spuneam, o lucrare nouă pentru noi şi sunt sigur că şi pentru o bună parte din public. Sonata de Debussy am ales-o ţinând cont şi de relaţia lui Enescu cu creatorii francezi de la început de secol XX. Debussy era unul dintre cei care îl urmăreau pe Enescu la concertele sale din Franţa şi ne-a plăcut ideea de a face această punte între cei doi prin cele două sonate. Sunt lucrări diferite şi ca durată, şi ca limbaj, şi ca stil de scriitură. Încheiem cu a V-a sonată pentru violoncel şi pian de Beethoven, una dintre lucrările pe care le-am cântat foarte mult în ultimul timp cu Gautier. Este o capodoperă ce include o parte lentă, profundă, dar şi o fugă "nebună" la final. Este ca o profeţie ce anunţă muzica viitorului, muzica lui Enescu şi Debbusy. Am ţinut cont şi de acest aspect în momentul în care am structurat programul.

Cariera dumneavoastră internaţională a început după câştigarea Concursului Internaţional Regina Elisabeta. Care consideraţi că sunt celelalte momente definitorii ale dezvoltării dumneavoastră artistice?

Aveam 22 de ani când am câştigat acea competiţie. Eram foarte tânăr şi era primul concurs. Nu trebuia să încep cu unul atât de important, însă a fost un debut uimitor. Am fost invitat apoi să cânt pe scene importante din Asia, Europa şi Statele Unite. Au fost foarte multe concerte şi recitaluri. Nu cred că pot găsi unul sau mai multe momente definitorii. Tot ce ştiu e că după ce am terminat acea serie de concerte, am început proiectele de muzică de cameră. Am colaborat cu Renaud şi Gautier Capuçon, dar şi cu mulţi alţi interpreţi pe care i-am cunoscut pe parcurs - Augustin Dumay, Emmanuel Pahud sau Maria João Pires. Mi-a priit revenirea la muzica de cameră; este o parte total diferită şi de mare ajutor pentru dezvoltarea unui interpret. Iar, din 2014, am început să dirijez un ansamblu din Belgia - Orchestra Regală de Cameră din Valonia. Este un nou episod din cariera mea şi îl consider o dezvoltare a activităţii în zona muzicii de cameră. La fel de important pentru mine este că am început şi cariera pedagogică; predau în cadrul Conservatorului din Paris. După două decenii de prezenţe pe scene importante ale lumii am considerat că este important să împart cu tânăra generaţie de muzicieni experienţele mele, dar învăţ şi eu de la ei foarte mult. Ca profesor, descoperi foarte mult repertoriu nou şi dezvolţi noi concepţii pentru a le confrunta cu studenţii. Este o parte importantă a vieţii mele, acum cu trei direcţii: pianist, dirijor şi pedagog.