A fost primul rol în care am simţit, pur şi simplu, că am dat tot ce am eu. După spectacol am ajuns acasă şi până la cinci dimineaţa nu a reuşit să adorm. - Ştefan Pop despre interpretarea, pe scena Teatrului Regio di Parma, a rolului Rodolfo din opera Boema de Giacomo Puccini, o premieră în montarea Francescăi Zambello prezentată în 10 martie 2017.

În 10 martie aţi fost Rodolfo, într-o premieră cu Boema la Teatro Regio di Parma. Spectacolul regizat de Francesca Zambello este, în fapt, o reluare după o regie realizată de Ugo Tessitore. Este o montare tradiţională, deci ?

O montare tradiţională, într-adevăr. Adevărata Boemă. Tocmai cu spectacolul acesta am început eu să fac operă şi să cânt Rodolfo. Regio di Parma este, se ştie, un teatru de tradiţie. Anul acesta se sărbătoresc 150 de ani de la naşterea lui Toscanini, ori premiera de Boema a fost făcută la Torino, dirijată de Toscanini. Sunt nişte emoţii pe care cred că puţini artişti au şansa să le trăiască pentru că nu oricine cântă la Teatro Regio di Parma, tocmai pentru că este faimos pentru publicul amplu cunoscător. E cel mai cunoscător public din lume tie şi cel mai drastic, în acelaşi timp.

Ţinând cont de exigenţa publicului cum aţi fost primit la Parma?

De teatru am fost primit foarte bine. Când am ajuns la spectacolul în sine, dirijorii asistenţi, asistentul de scenă, concert maistrul - toţi îmi spuneau: „vezi că trebuie să ai grijă la fiecare notă, la fiecare frază, pentru că în general publicul de aici are ce are cu tenorii”. Eu ca de obicei, am mers cu încredere, cu Dumnezeu înainte şi cu tot ce ştiu eu, până la urma urmei, pentru că experienţa, încet, încet, se acumulează. Sunt deja nouă ani de când sunt pe toate scenele. Ca să nu mai spun că în ultimii doi ani, la Napoli, producţia de Traviata şi Norma au fost dirijate de maestrul Nello Santi; alături de un dirijor aşa mare ca el, care a preluat de la Toscanini, adică a început să studieze alături de Toscanini, am început să acumulez şi eu adevărata muzică, tradiţie ş.a.m.d. Şi în fine, ajungem la spectacol, pot să vă spun că am fost foarte liniştit, pentru că sunt într-o perioadă bună – sunt sănătos, am studiat mult, am cântat mult, la fiecare repetiţie (şi la cele de regie am cântat, când toată lumea zicea „mai odihneşte-te că totuşi ai de cântat în spectacole”. Zic: nici o problemă. Deci a fost totul sub control. Dar când s-a deschis cortina, după primele fraze a fost un moment de linişte în orchestră şi am simţit pur şi simplu sala; e normal că simţi sala, dar nu ca aici. Adică venea o tensiune din sală. Chiar am început să trăiesc de fapt pe viu, pentru că nu mă aşteptam să fie chiar aşa, să vă spun sincer. Atunci am avut două secunde de palpitaţii, dar nici o problemă, pentru că, până la urmă, eu consider că dacă cineva se ridică cu totul în ceea ce face nu are cum să fie rău sau măcar trebuie să fii sincer şi onest. Eu asta fac. Am încredere în Dumnezeu şi în tehnica pe care am învăţat-o.

Până la urmă au fost mulţumiţi cei din sală?

La final, de fapt deja după „Che gelida manina”, am avut bravo, doar că, vedeţi, asta-i mai interesant aici decât în alte teatre - nimeni nu a început să aplaude până când nu au început cei de la loggione, vestita loggione, adică etajele cinci şi şase din teatru, cei care dau tonul, de fapt. Am înţeles că ultima dată când s-a făcut Boema, în 2008, la Parma, tenorul a fost huiduit, ca un exemplu. Nici nu ştiu cine a fost, dar în orice caz, eu pot să fiu foarte fericit, pentru că la aplauzele finale eu am avut cel mai mare succes şi ăsta a fost, cred, că cel mai mare dar pentru mine, anul acesta.

Felicitări!

Mulţumesc. După spectacol am avut o cină cu directorii teatrelor, care îmi spuneau că eu de fapt nu am realizat cât de periculos e momentul; am realizat numai după spectacol. Îmi spuneau: „tu trebie să fii mai bucuros, pentru că spectacolul acesta, succesul pe care l-ai avut tu astăzi personal, nu s-a întâmplat de ani de zile în teatrul nostru.” În fine, mulţumesc, sunt bucuros, dar totuşi ieri (în 12 martie 2017 n.red.) am avut al doilea spectacol, am fost conştient pe deplin şi am fost foarte sub control, iar drept dovadă a fost şi mai bine.

Sunteţi, de asemenea, singurul străin într-o distribuţie altminteri exclusiv italiană. Aţi resimţit acest lucru în vreun fel în relaţionarea cu colegii dumneavoastră?

Nu, nu. Eu pentru că sunt Vărsător, o fire care tot timpul e entuziastă, dau mult la toată lumea, n-am nici o problemă în general şi toţi mă plac, mai ales că acum toată lumea mă strigă „micul Pavarotti”. Într-adevăr sunt singurul străin şi ca să vedeţi şi român, ceea ce aici nu prea se întâmplă de obicei, distribuţiile sunt făcute din italieni, se merge pe tradiţie şi lumea nu vrea să rişte. Ca să nu mai zic că marile staruri de operă de azi nu cântă nici unul aici. Nu vreau să dau nume...

Aţi debutat în acest rol în 2014 într-o versiune de concert la Salle Pleyel din Paris cu Patrizia Cioffi parteneră. Ce transformări simţiţi că a suferit în aceşti ani partitura pucciniană, din punctul dumneavoastră de vedere ?

Întâmplarea a făcut ca eu să cânt cu Patrizia Cioffi o Traviata la Berlin şi ne-am pus amândoi de acord să debutăm, să facem împreună Boema ca să vedem dacă e pentru noi sau nu. După experienţa de la Paris spectacolul a fost foarte bine, dar eu am ajuns la concluzia că era un pic prea devreme pentru mine. Cred că am făcut foarte bine că m-am oprit, pentru că între timp m-am maturizat, acum abia am făcut 30 de ani şi cred că e o vârstă justă pentru rol, care cu siguranţă nu e pentru oricine; chiar dacă este un subiect despre tineri, nu toţi sunt tineri. E destul de greu pentru că trebuie să faci două personaje şi trebuie să fii tânărul acela vesel, să zicem, un pic de Nemorino, nu? Dar după aia mergem dintr-o dată într-o dramă care e copleşitoare. Practic pentru mine sunt două personaje. Acum, bineînţeles, cel mai important este să fii matur şi zic eu să ai o experienţă mare acumulată, că altfel, da, sunt foarte mulţi cei care cântă Boema. Tocmai asta zicea cineva de la loggione: „Am văzut Boema de 50 de ani cu toţi care au cântat în cei 50 de ani dar tu ai adus ceva în plus, deşi nu se aştepta nimeni, că asta e greu, că toată lumea cântă Boema, dar tinerele generaţii, de la Pavarotti încoace, nu mai intervin cu lucruri noi. Ori chestia nouă la mine este, probabil, experienţa. Acum asta arată şi faptul că eu m-am dăruit total, adică pot să vă spun că din tot ce am făcut eu până acum în nouă ani de zile a fost primul rol în care am simţit, pur şi simplu, că am dat tot ce am eu. După spectacol am ajuns acasă şi până la cinci dimineaţa nu a reuşit să adorm.

În afară de Pavarotti mai aveţi un model înspre care priviţi - pentru acest rol?

Pentru Rodolfo sunt mai mulţi: Domingo în tinereţe îmi place foarte, foarte mult ca personaj. Îmi mai place Bergonzi; sunt mai mulţi, dar în orice caz Rodolfo este considerat Pavarotti şi mai este un tenor care nu este aşa cunoscut - (Gianni )Raimondi.

Următoarele dvs. angajamente se derulează tot în Italia: ajungeţi la Bologna şi înspre finalul anului la Bari. Cântaţi în ambele oraşe în Lucia di Lamermoor.

Da, chiar sunt cu partitura în faţă, m-am apucat deja.

Studiaţi deja, deci?

Chiar dacă ieri am cântat Boema, deja m-am apucat de altceva. Da, înr-adevăr, de-abia aştept Lucia, pentru că rolul e într-adevăr dificil, pentru că e scris de Donizetti. Ştie toată lumea că Donizetti este scris perfect pentru voci, dar Lucia e o partitură grea.

Ce aveţi în agenda dumneavoastră profesională în perioada dintre iunie, când se termină prima serie de Lucie, la Bologna, şi noiembrie, când începe a doua, la Bari? Sunteţi într-o mică vacanţă?

Deocamdată cred că o să fiu într-o mică vacanţă, deşi sunt în tratative şi s-ar putea să reiau Boema. Nu ştiu, nu vreau să dau detalii, pentru că e mai bine aşa. Ştiţi cum e astăzi, pe Operabase, de exemplu. informaţiile nu-s chiar cele reale. Adică da, ce apare, îi deja stabilit, dar mai sunt multe angajamente care nu sunt oficiale încă. De exemplu acuma merg cu Lucia până în iunie (practic va fi mai-iunie la Bologna). În aprilie merg în China pentru un Rigoletto. Între ele mai am două spectacole de Traviata în Macedonia. Mie îmi place să văd lumea. O să mai am Norma cu Mariella Devia, în Japonia. E în proiect un Don Carlo alături de Placido Domingo la Valencia de exemplu, care încă nu e anunţat oficial, dar e acolo, în decembrie. Practic eu cânt cam de un an jumătate, doi ani, mai mult în Italia; anul trecut am debutat în Norma, am debutat în Roberto Devereux cu Mariella Devia şi o să mă întorc anul viitor cu acest rol la Parma, deci sunt lucruri care nu sunt încă anunţate. Am avut multe debuturi - Attila la Veneţia; a fost o perioadă foarte, foarte încărcată şi sincer vă spun că acum vreau şi eu un pic de pauză, adică vara asta nu o să fiu aşa de prins cu siguranţă, dar o să fie ceva. Plus că pregătesc în România, la mine acasă, un concert extraordinar, care dacă ne ajută Dumnezeu va fi probabil un concert-eveniment pentru oraşul meu. Vreau să fac un concert televizat, gen Ştefan Pop şi prietenii, în genul Pavarotti & Friends.

La Bistriţa.

Da. Cred că e chestia cea mai importantă în vara asta. Tocmai de aceea nu vreau să-mi ocup programul cu altceva. Eu îmi iubesc foarte mult ţara şi atunci, dacă ei m-au făcut cetăţean de onoare al oraşului, eu am o responsabilitate. De fiecare dată când mă urc pe scenă, în afara faptului că zic „Tatăl nostru” şi merg cu încredere în Dumnezeu, aşa cum am fost crescut de mama mea, eu sunt român, cum aţi spus dumneavoastră, în distribuţia asta am fost singurul străin şi român. Apoi, dacă eu sunt român, vreau să cânt şi la mine în ţară şi să fac ceva într-adevăr măreţ, care poate să se difuzeze după aceea la televiziune, să vadă lumea, că totuşi facem parte şi noi din harta asta mică cum îi spun eu, pentru că pentru mine e o hartă mică, iau avionul din Italia în Germania, în China.

Felicitări pentru reuşitele dumneavoastră artistice, felicitări pentru atitudinea deschisă şi de recunoştinţă pe care o aveţi faţă de ţara natală! Aştept să vorbim şi despre proiectele dumneavoastră viitoare cu acelaşi entuziasm. Iată că aţi depăşit cu brio o situaţie potenţial complicată la Parma.

Da, în orice caz, tuturor cântreţilor care vor să vină să cânte la Parma le spun să fie pregătiţi pentru că publicul e, aşa cum se spune, unul dur, foarte dur; adică, dacă simţi de pe scenă energia aia care te aşteaptă la fiecare pas, nu cumva să greşeşti ceva, da, se simte, aşa că fiţi tari, entuziasmaţi, cu încredere, că nu se poate întâmpla nimica rău. Eu sunt exemplu. Atâta timp cât eşti sincer, eu nu cred că poţi să păţeşti ceva rău. Sau dacă păţeşti măcar să îţi asumi ideea că până la urmă suntem oameni, nu suntem roboţi. Oricine poate greşi. Dar într-adevăr, să cânţi în casa lui Toscanini, în casa lui Verdi e mare lucru. Plus că noi am avut o răspundere şi mai mare, deoarece primul spectacol i-a fost dedicat marelui maestru Alberto Zedda, care ne-a părăsit în urmă cu o săptămână, aşa că a fost o tensiune mare. În orice caz Teatrul Regio di Parma e cel mai special pentru mine.

Felicitări încă o dată, Ştefan Pop, pentru marele succes! Vă doresc să fiţi inspirat şi în următoarele două spectacole de Boema în care evoluaţi zilele viitoare la Parma.

Mulţumesc frumos!