Arhivă : Interviuri Înapoi

FESTIVALUL RADIRO 2016. Interviu cu dirijorul Kristjan Jarvi

Publicat: marți, 27 Septembrie 2016 , ora 16.00

Dirijorul Kristjan Jarvi, directorul de onoare al ediției 2016 a Festivalului RADIRO, conduce în 27 și 28 septembrie Orchestra Radiodifuziunii Germane MDR din Leipzig.

Kristjan Jarvi, anul acesta sunteți directorul onorific al Festivalului RadiRo. Care este, în opinia dumneavoastră, importanța unui astfel de eveniment ce se concentrează asupra orchestrelor radio?

Orchestrele radio înseamnă mult mai mult decât atât în ziua de azi. Ele sunt în general orchestre media, ce comunică prin diverse mijloace cu publicul. Pe vremuri, când radio-ul era o tehnologie nouă, aveam posibilitatea să răspândim muzica sau orice tip de produs cultural prin radio, gratis, unui număr mare de ascultători. Acum, prin intermediul internetului, televiziunii și radioului putem atinge un număr și mai mare de oameni, unii dintre ei fără implicare anterioară în viața de concert. Ideea a rămas, dar formatul s-a schimbat, deci, foarte mult.


În această eră puternic tehnologizată, cum pot orchestrele radio să se diferențieze de alte tipuri de orchestre - filarmonice, de exemplu?

Cred că, în general, orchestrele radio țin de sectorul serviciului public și sunt parte a organismelor de guvernare a unei țări. Posibilitatea de a reflecta timpurile generațiilor noastre este acum la apogeu. Și putem face comentarii sociale incredibile prin muzică, dacă o folosim în mod adecvat, abordând și alte opusuri decât cele din repertoriul tradițional. Aducem, de exemplu, muzica lui Steve Reich. Facem, deci, un amestec între repertoriul tradițional și cel ce reflectă vremurile noastre. Cred că trebuie să evoluăm mereu cultural și să folosim orchestrele în acest sens. Orchestrele în general sunt greșit folosite, fiind gândite ca aparat de execuție pentru ceva ce s-a făcut deja, în loc să fie folosite pentru a propulsa, a împinge înainte curente sociale și culturale ce afectează societatea noastră și poate chiar pentru a comenta și influența aceste trenduri. Cred că acesta este un aspect pe care l-am cam pierdut din vedere. Am devenit mai mult orchestre filarmonice sau alt fel de orchestre simfonice, care încearcă să conserve o eră demult apusă. Cred că orchestrele radio ar trebui să aibă misiunea de a reflecta vremurile curente și să joace rolul unei forțe relevante pentru schimbare socială.


Începând cu stagiunea 2012-2013 sunteți dirijorul principal al Orchestrei MDR (Mittel Deutsch Rundfunk), cel mai vechi ansamblu radio din Germania. Ce plan ați avut în minte pentru acest ansamblu de mare tradiție atunci când ați preluat funcția de la Leipzig?

Când am venit aici, în primul meu an l-am avut compozitor în rezidență pe Tan Dun, iar în al doilea an pe Steve Reich, în cel de-al treilea an au venit Arvo Part, Esa Pekka Salonen și Hauschka (pe numele adevărat Volker Bertelmann. n. Red.), un pianist experimentat specializat în interpretarea pe pian preparat, care vine din lumea hip-pop-ului, de fapt. A fost și el artist în rezidență la noi. Iar anul trecut ne-am concentrat atenția pe compozitori-interpreți, reiterând, practic, tradiția marilor artiști ca Liszt, Paganini, Beethoven, Rahmaninov etc. - cu toții muzicieni-antreprenori autodidacți ce își cântau și promovau propria muzică. Iar anul acesta îl avem pe Max Richter artist în rezidență. În plus organizăm trei festivaluri, intitulate "Regular Crisis", "Ideal Chaos" și "Practical Spirituality" - toate având legătură cu paradoxurile umane. Ceea ce face fiecare dintre aceste festivaluri este să aibă ca punct de plecare opusuri de Steve Reich sau Philipp Glass - văzute ca muzici "vechi" - și să ajungă la creații noi, scrise de Bryce Dessner sau Johnny Greenwood. De fapt, datorită tradiției acestei orchestre, poți face lucruri fără să te îngrijorezi că altcineva o face primul. Nu! Noi suntem primii care fac asta! Exact așa cum am fost prima orchestră radio care a folosit tehnologie nouă acum aproape 100 de ani, acum facem lucruri noi prin repertoriu, realizăm comentarii sociale, scoatem orchestra afară din sala de concerte și o ducem să cânte în locuri neconvenționale, organizăm aceste festivaluri și reimaginăm, de fapt, posibilitățile în care poate fi folosită o orchestră. Deci exact aceasta este viziunea pe care am avut-o atunci când am venit aici. În cuvintele lui John F. Kennedy: "Facem lucrurile pentru că sunt dificile, nu pentru că sunt facile." Altminteri am rămâne în același loc, nu am progresa sau evolua. Trebuie să fim curioși în privința vieții și a oportunităților pe care ea le aduce. Lucrurile se schimbă mereu, dar nu trebuie să ne temem de schimbare; trebuie să o îmbrățișăm și să o lăsăm să ne propulseze. De fapt asta experimentăm aici: viața împreună, în societate, cultură, umanitate. Nu viețile individuale, ci cele colective, iar acest lucru este deosebit de semnificativ pentru mine.


Cum reacționează publicul din Leipzig la aceste noutăți? Există, cred, încă, o tendință de a vedea Estul Germaniei drept teritoriu ușor desuet, mai puțin dezvoltat decât partea de Vest a țării.

Eu însumi vin dintr-o țară foarte mică, Estonia, care vreme de 50 de ani a fost parte din blocul sovietic. Suntem, însă, foarte deschiși, avem spirit antreprenorial (cele mai multe start-up-uri din lume sunt aici, în Estonia), iar motivul este "foamea", apetitul pentru nou. Vrem ceva de care am fost privați și simt acest lucru și aici, în Germania de Est. Iar această sete te face să vrei să explorezi "nelimitatul", ci nu să spui "ne oprim aici". De aceea eu cred că Germania de Est este încă mai dezvoltată decât cea de Vest.


Leipzig este un oraș cu o foarte bogată tradiție muzicală. Aici mai există o orchestră de mare importanță, care de-a lungul secolelor a oferit prime audiții semnificative, a colaborat cu extraordinari soliști, dirijori și compozitori: Gewandhaus. Ce fel de relație există în acest moment între Orchestra MDR și cea de la Gewandhaus?

Noi cântăm și la Gewandhaus, în sala lor, precum și în multe alte săli, mai ales în timpul festivalurilor pe care le organizăm. Avem o relație simbiotică, pentru că nu am putea niciodată concura unii cu alții, având în vedere cât de diferite sunt profilurile noastre, publicul și modul de prezentare. Tot ce pot spune este că marele beneficiar aici este orașul Leipzig, care are două orchestre foarte bune. Mai degrabă decât să concurăm unii cu alții, ne completăm.


Mulți muzicieni vorbesc despre diferențele dintre Europa și Statele Unite ale Americii, iar dumneavoastră sunteți unul dintre dirijorii care au ambele perspective. Lucrând acum în Europa simțiți că aveți mai multă libertate decât în America (în privința alegerii repertoriului, a numărului de repetiții etc.)? Pentru că una dintre marile diferențe este modalitatea de finanțare a orchestrelor - în Europa multe dintre ele sunt susținute de stat (iar orchestrele radio sunt cel mai bun exemplu), în vreme ce peste ocean ele depind de sponsori.

Fiecare situație are particularitățile ei. În anumite organizații finanțate de stat poți fi extrem de conservator și închistat, de multe ori și din cauza reglementărilor - iar asta se reflectă în repertoriu și în mod de prezentare - iar în America poți avea exact același tip de abordare, din cauza unor oameni cărora le este teamă să încerce ceva nou, să riște, doar pentru că din punct de vedere statistic acea noutate încă nu a dovedit că poate produce bani. Asta înseamnă că indiferent dacă ești condus de stat sau de fonduri private, în momentul în care nu ai oameni cu viziune în echipa artistică și în cea managerială te confrunți cu aceleași probleme. În opinia mea trebuie să ai o viziune foarte clară a ceea ce vrei să obții, cum vrei să faci asta și mai ales de ce vrei să obții acel lucru. O mulțime de oameni nici măcar nu întreabă: de ce faci asta? cine are nevoie de aceste concerte? Dacă nu poți răspunde la aceste întrebări e mai bine să nu faci asta. Cred că, odată ce ai răspuns la aceste întrebări, începi să gândești diferit, să nu mai creezi doar concerte obișnuite de stagiune, ci să fii inventiv, iar un proiect te va duce la următorul, iar publicul începe să fie angrenat în această mișcare, pentru că e interesant și pentru el. Ați fi surprinși să aflați că publicul nu e nici bătrân, nici tânăr, ci un amestec - exact ceea ce se întâmplă acum la Leipzig. Cred că nu este o chestiune de finanțare, ci de gradul de inventivitate și curiozitate pe care îl poți avea.


Dumneavoastră de ce dirijați? Care e forța care vă motivează?

Pentru mine dirijatul este parte a unei "imagini" mult mai mari, care implică producție muzicală, compoziție și crearea unor concepte care afectează oamenii nu din perspectiva entertainment-ului (deși poate fi "antrenant"), ci a unui scop. Iar pentru mine acest țel este reflectarea posibilităților creative pe care le avem cu toții. Dacă poți trezi asta în oameni, dacă ei pot fi emoționați, mișcați, nu numai o dată, într-un concert, ci își doresc să te urmărească și apoi realizează că toate concertele tale sunt legate de un "fir roșu", un lanț de gândire ce creează mișcare ce aduce oamenii împreună și poate are un impact de durată asupra societății - o forță pentru rezultate bune și creative - acesta este scopul dirijatului sau al oricărei alte meserii de acest gen. Acest lucru poate fi făcut în orice altă sferă, pentru că este o perspectivă foarte antreprenorială.


Privind în urmă la cariera dumneavoastră - ați trăit și studiat în SUA, fiind crescut în acest spirit american, în care o carieră dirijorală începe, în general, în apropierea unui maestru. Ați fost asistentul lui Esa-Pekka Salonen la Filarmonica din Los Angeles. Care a fost importanța acestui stagiu în dezvoltarea dumneavoastră?

Asta se întâmpla cu atât de multă vreme în urmă, încât nici nu mai țin minte. Dar ce pot să spun este că din această perioadă am luat o foarte bună înțelegere a ceea ce înseamnă industria muzicală. Sunt aspecte pozitive și foarte multe aspecte negative. Din nefericire, pentru mine industria înseamnă ceva care m-a obligat să fac lucrurile altfel. Nu simt că acest scop, despre care tocmai am vorbit, este în mintea prea multor oameni; dar el este prezent în mințile unora - este și cazul lui Esa Pekka Salonen. El a fost, de altfel, o sursă de inspirație și o mare influență pentru mine. Din acea experiență am tras concluzia că nu facem numai concerte, de fapt, ci creăm evenimente - lucru pe care vreau să-l duc la un nou nivel. Realizez o serie de imprimări pentru două case de discuri - am început cu Naive și acum continuu cu Sony - se cheamă The Kristjan Jarvi Sound Project - și aici este locul în care prezint anumite concepte, încerc să creez conexiuni între lucruri care aparent nu au legătură unele cu altele și să spun povești pe care oamenii s-ar putea să nici nu le știe. Deci experiența de la Los Angeles m-a îndreptat înspre o direcție care acum, aproape 20 de ani mai târziu, se manifestă în rezultatele pe care le urmăresc.


O altă mare influență asupra dumneavoastră a fost Leonard Bernstein, pe care nu l-ați cunoscut. Ce v-a impresionat cel mai mult la acest spirit cu adevărat renascentist?

Toate lucrurile despre care vorbeam mai devreme sunt foarte clar exprimate în personalitatea lui Leonard Bernstein. El a fost, practic, întruparea unui scop - iubea viața atât de mult încât a vrut să facă totul! Nu am idee când a reușit să realizeze toate lucrurile acestea, cred că nici măcar nu dormea, pentru că nu numai că a compus partituri incredibile, a comunicat motivele pentru care făcea acest lucru, iar interpretările sale erau extrem de ancorate în prezent, niciodată doar despre perfecțiune, ci despre perfecțiunea imperfecțiunii. Iubea totul și pe toată lumea, îmbrățișa tot ce era pe pământ. Iubesc această atitudine, de a te bucura de tot ce înseamnă viața. Este, probabil, aspectul cel mai minunat al personalității lui Bernstein: nu avea limite!


I-ați adăuga și pe tatăl și fratele dumneavoastră la lista persoanelor care v-au marcat profesional?

Sigur! Tata este eroul meu! Nu numai că îl iubesc foarte mult, dar îl și văd ca pe unul dintre foarte puținii oameni care au ridicat arta dirijorală chiar la nivelul de artă. Nu sunt atât de mulți oameni cărora să le pese de felul în care obțin rezultatele. Dar la el modul în care comunică prin gesturi, prin mâini, cu un grup de muzicieni, și felul în care acest lucru îi afectează pe ei și pe cei din public, este o artă. Cred că fratele meu îi urmează foarte îndeaproape tatălui meu. Este fantastic și mă simt foarte norocos să vin dintr-o astfel de familie. Dar trebuie să spun, în același timp, că sunt foarte diferit de ei.


Cum au reacționat când i-ați anunțat că ați decis să urmați o carieră dirijorală, ci nu una pianistică? Deoarece erați student la pian la Manhattan School din New York.

De fapt a fost taman invers: ei m-au încurajat să devin dirijor, eu nu voiam asta. De fapt mă văd ca pe o persoană care se întâmplă să dirijeze, dar sunt mai degrabă un producător, creator de conținut, de diferite concepte și idei. Văd lucrurile astfel, foarte diferit.


Cred că acest lucru este foarte bine ilustrat de munca dumneavoastră din prezent - sunteți dirijorul orchestrei MDR, al celei de la Festivalul de la Gstaad, sunteți fondatorul unui grup clasic-hip.hop din New York și, de asemenea, fondatorul și directorul muzical al Filarmonicii Baltic Sea. Vă place, deci, să găsiți un echilibru între toate aceste ansambluri, să lucrați cu atât de multe tipuri de muzicieni.

Vreau să creez, pe scurt!


La București veți dirija două concerte la pupitrul Orchestrei MDR. La prima vedere programele pe care le-ați ales pentru cele două seri sunt oarecum neobișnuite, însă la o privire mai atentă se observă legătura dintre ele - în primul rând ambele concerte au muzică americană, germană și rusă. Ce anume leagă opusurile între ele?

Cele două concerte sunt interconectate, așa că sper că publicul care va veni la primul concert va fi prezent în sală și la al doilea. De exemplu Concertul nr. 4 pentru pian de Rahmaninov a fost inspirat, într-o anumită măsură, de Rapsodia albastră a lui Gershwin. Rahmaninov era în public la prima audiție a Rapsodiei, la New York și și-a propus să scrie și el ceva asemănător, așa că a compus Concertul nr. 4 pentru pian. Această partitură este una de jazz american, de fapt, iar multă lume nu știe asta. Iar apoi conexiunea dintre Steve Reich, Gershwin și Rahmaninov este de natură liniară, întocmai ca cea stabilită între Ceaikovski și Rahmaninov și America. Ceaikovski era atât de faimos, la un moment dat, încât a fost invitat la Carnegie Hall din New York. Iar Reich aniversează 80 de ani de viață, iar noi, Orchestra MDR, am fost foarte legați de el în ultimii ani și el vine din exact aceeași linie. Richard Strauss se leagă de New York prin Simfonia "Domestica" - prima lui creație americană. Noi nu vom cânta acest opus, dar cele patru Interludii din Intermezzo fac referire, de fapt, la viața domestică. Întreaga operă tratează lucruri cotidiene. Opera nu a avut prea mare succes, dar muzica este absolut superbă, incredibilă! Cântăm și Schumann, Simfonia a IV-a - nu numai că el este din Leipzig, dar toți acești oameni au fost niște idealiști. Steve Reich este, încă, și s-au străduit să aducă la suprafață toate lucrurile despre care am vorbit mai devreme. Schumann, de exemplu, este cel mai mare iubitor de viață, apropiat de personalitatea lui Bernstein. Eu văd aceste programe, împreună, dar și piesele individuale, ca pe manifestări ale unor instantanee în timp. Scopul fiecăreia dintre aceste piese este să atingă ceva mai larg și măreț, iar dacă le combini în aceste programe și vezi cum cele două programe sunt legate între ele începi să pui cap la cap puzzle-ul. Sigur trebuie să știi foarte multe informații; însă informațiile acestea nici măcar nu sunt relevante - eu vreau ca lumea să vină la concert și să vadă cum transmitem aceste mesaj. Nici nu ar trebui să conteze de unde venim, ce facem, care sunt piesele, ceea ce ar trebui să primeze este experiența acelui moment de ACUM! Există atâta liniște în momentul interpretării, încât toată lumea este absorbită și total conștientă. Acesta este motivul principal pentru care facem ce facem: pentru a crea acel moment de liniște interioară, reflecție și inspirație. Și toți acești compozitori - Ceaikovski, Reich, Rahmaninov, Gershwin, Schumann, Strauss - sunt ființe luminoase ce iradiază dragoste și idealism, puritate și armonie și tot ce e mai senzațional! Mă entuziasmez doar vorbind despre asta! Așa că termenii muzicologici sunt mai puțin importanți pentru mine; ceea ce vreau eu să transmit este un sentiment și o conexiune.


Atunci pot afirma cu convingere că cei doi soliști cu care veți cânta vă împărtășesc idealurile?

Absolut! Altfel nu ar mai veni aici.


Când ați cântat prim dată cu ei?

Cu Denis de curând, acum câțiva ani, dar cu Stefano de foarte multă vreme. Sunt foarte bun prieten cu amândoi, sunt doi pianiști fantastici, deși vin din lumi total diferite, dar entuziasmul lor este același!

Interviu realizat de Irina Cristina Vasilescu