Laurenţius Dincă este singurul instrumentist român ce cântă în Orchestra Filarmonicii din Berlin. Violonistul a studiat la Bucureşti şi apoi la Lübeck şi face parte din prestigiosul ansamblu german încă din anul 1984. Laureat a numeroase competiţii internaţionale, ca Tibor Varga de la Sion, Louis Spohr de la Freiburg sau Canales de la Barcelona, Laurenţius Dincă a fost, între anii 1980 şi 1984, concertmaestru al Orchestrei Radiodifuziunii din Frankfurt. Cântă pe o vioară Guarnieri.

Cu ocazia lansării pe piaţă, în 29 aprilie 2016, a integralei simfoniilor de Ludwig van Beethoven în interpretarea Orchestrei Filarmonicii din Berlin şi a directorului ei artistic, Sir Simon Rattle, am stat de vorbă, prin telefon, cu Laurenţius Dincă. Dată fiind prezenţa sa în orchestră de mai bine de treizeci de ani, artistul român a fost în măsură să povestească ce anume apropie şi mai ales ce diferenţiază versiunile discografice ale celor trei mari maeştri sub bagheta cărora a cântat ciclul beethovenian: Herbert von Karajan, Claudio Abbado şi Sir Simon Rattle.

L-am descoperit foarte dornic să împărtăşească gândurile şi experienţele sale, astfel că discuţia a curs firesc minute în şir, derulându-se într-un cadru de interviu mai degrabă atipic, ce a început cu o intervenţie a d-nului Dincă:

Ceea ce este important de ştiut este că inginerul de sunet are o mare influenţă. Karajan, în ultimii 15 ani, a făcut toate imprimările numai cu un singur inginer de sunet. Am toate imprimările pe care le-a făcut el - ori Beethoven, ori Mozart, ori Bach - toate sunau cam la fel, ceea ce înseamnă avantaje şi dezavantaje. Avantajele fiind că te obişnuieşti cu acest sunet, dezavantajul este că ori asculţi un compozitor din baroc sau romantic sau modern sună cam la fel. Acesta era dezavantajul la Karajan. Ştiu cum se cânta la imprimare. Chiar dacă nu erau spectatori, totdeauna - şi această situaţie o aveţi şi la Abbado şi la Rattle - orchestra cântă cu o mare pasiune şi o energie extraordinare şi multă spontaneitate. Aceasta o vedeţi la toţi trei dirijorii. Ce era la Karajan foarte special, era că, în primul rând, totul se cânta foarte romantic. Asta însemna că era cu sunet mare, cu o orchestră foarte mare.

Am citit că atunci când aţi imprimat cu Abbado acelaşi ciclu de simfonii beethoveniene s-a folosit un aparat orchestral mai mic. Deci e adevărat.

Da. Însă voiam să încep cu Karajan acum. Un caracter specific al lui era aşa-numita melodie infinită. Încerca să facă o melodie nu pe 2 măsuri, pe 4 sau pe 8, ci o întindea pe 16 măsuri, deci sunetul se cânta până la ultima mititică de valoare şi aveai senzaţia până la urmă că nu mai respiri… că respirai ca şi când ai fi, eu ştiu, transformat… şi bineînţeles că acest lucru producea o mare tensiune la interpretare şi pe disc, însă şi în sală. Aceasta era ceva specific lui Karajan. Şi mai ales cu noi, cu orchestra berlineză, mai puţin cu cei de la Viena ş.a.m.d., pentru că cei de la Berlin erau obişnuiţi, nu cântau operă, deci erau un alt fel de slujbă zilnică. La Karajan, imprimările simfoniilor bineînţeles că nu s-au făcut dintr-odată, s-au făcut…

… din '82 până în '85, am citit…

Nu se putea face imediat pentru că el nu venea prea des la Berlin şi aşa că nu putea să facă decât o simfonie sau două, şi după aceea revenea. Deci, e un alt fel de imprimare a acestui ciclu.

Cum aţi simţit epoca Abbado în interpretarea opusurilor beethoveniene?

Când a venit Abbado, deodată totul a fost redus la 60% din orchestra care cânta la Karajan, ceea ce pe mulţi i-a şocat, însă stilul a rămas romantic în continuare, însă totul mai transparent şi structurat, însă tot cu mult elan cântat. Şi, în general, Abbado a încercat să se apropie foarte mult de partiturile originale ale lui Beethoven. A încercat la fiecare punctuleţ să cânte orchestra cum a scris Beethoven în manuscrisele lui, ceea ce la Karajan nu era aşa. Totul era cu o pensulă mult mai mare - să sune bine, să ajungă bine la spectatori sau la ascultători… Ceea ce Abbado a făcut a fost să ridice tempii. Adică în foarte multe dintre părţile rapide din simfonii, tot aşa, încercând să se uite după metronomul pe care l-a dat Beethoven, deşi de multe ori chiar nu se pot împlini aceste date de metronom, însă el a încercat să fie cât mai aproape de indicaţiile lui Beethoven. Şi bineînţeles că rămâne la Abbado un sunet foarte catifelat şi cultivat, ceea ce de multe ori la Karajan era mult mai robust şi poate mai spontan, cu avantaje şi cu dezavantaje. Când cânţi aşa egal, se trece prin piesă cu mare viteză şi cu caracter. Totul este foarte cizelat, cum ar veni.

Acum aţi imprimat cu Rattle. Ce s-a schimbat?

Rattle a făcut de mai multe ori - mă rog, nu toate deodată - simfoniile de Beethoven, care, din ce în ce mai spre sfârşitul activităţii lui de aici de la filarmonică, s-a schimbat mult în caracter; mai ales o influenţă există cred că şi de la Harnoncourt. Articulaţia s-a schimbat enorm. Toate mişcările acestea metrice în jurul unei măsuri sau mai multe, trei-patru măsuri, nu numai că era cum era la Karajan, ci structurate între părţi armonice care vin de la alte instrumente… alte instrumente deasupra ar cânta împotriva celorlalţi. Deci, e aşa un fel de discuţie mult mai structurată în mici faţete şi asta găsesc eu că e ceva foarte, foarte bine făcut de el. După aceea a încercat, şi în concerte ca şi pe imprimare, ca toate modulaţiile care apar în simfonii să fie foarte bine luminate, ca lumea să înţeleagă acest drum dintr-o tonalitate într-o altă tonalitate. Tot aşa, el lasă să se cânte cu vibrato, ceea ce… bineînţeles, există alte orchestre care cântă toate simfoniile de Beethoven fără vibrato… Însă, de multe ori, ca să sublinieze disonanţele respective, într-adevăr sunt părţi care se cântă fără vibrato.

Partea comună a celor trei interpretări este că noi nu cântăm cu arcuşe de baroc, se cântă în continuare cu arcuşe obişnuite, cunoscute de la începutul secolului XIX. Însă şi la Rattle se cântă foarte diversificat şi cameral. Orchestra e, de asemenea, foarte mică; cam toate simfoniile sunt făcute cu 12 instrumentişti la vioara I, în comparaţie cu Karajan. Ceea ce la Rattle este foarte interesant de ascultat acest ciclu în cinci zile, cum îl face el, care este foarte dificil pentru muzicieni, pentru că în fiecare zi trebuie să te gândeşti la zeci de amănunte care s-au stabilit… e un efort când trebuie să le cânţi împreună şi nu numai o persoană, ci foarte multe. Totul este foarte, foarte dificil şi de aceea găsesc că pentru orchestră în general, pentru educaţia noastră e important. Am fost printre cei cu care s-a făcut anul trecut în noiembrie la Paris, New York şi Viena, plus în Berlin de două ori. (Orchestra Filarmonicii din Berlin a interpretat simfoniile beethoveniene nu numai acasă, la Berlin, ci şi în turneu, în oraşele amintite. N.red.) A contribuit foarte mult la dezvoltarea orchestrei şi din punct de vedere al atenţiei pe scenă cât şi, bineînţeles, ca o capodoperă mondială… că fiecare aşteaptă atunci când cântă Berliner Philharmoniker să audă adevărata interpretare a lui Beethoven. Şi cred am reuşit cu noua interpretare a lui Rattle să ne apropiem de situaţia optimă de a cânta aceste simfonii.

Am citit că acum s-a folosit o ediţie Bärenreiter a lui Jonathan Del Mar. Ţineţi minte ce folosea Karajan? Pentru că am citit că Abbado ar fi lucrat cu aceeaşi editură, ar fi folosit aceeaşi ediţie…

Karajan a luat notele pe care le avea orchestra de la Furtwängler şi care erau Peters. Erau note foarte vechi, poate chiar şi dinaintea lui Furtwängler, foarte galbene… Câteodată mai cântăm încă de pe ele. Erau cu multe interpretări şi corecturi ale lui Furtwängler, trecute cu creion albastru. Nu ştiu dacă totul se cânta aşa cum a scris Furtwängler, însă Karajan nu se uita aşa la amănunte. Pentru el era importantă această tensiune nemaipomenită care bineînţeles că pentru o orchestră de 105 persoane e altfel de obţinut decât dacă ai o orchestră de 60 de persoane. Această pasiune care era acolo pe scenă şi pe imprimare este altfel, copleşitoare. Interpretările astea care sunt acum, şi a lui Abbado şi mai ales a lui Rattle, sunt mai mult intelectuale decât celelalte, mai mult ca un fel de vânt care aduce nisip, care vine ca un zid peste tine. Erai copleşit cu totul când ascultai un concert cu Karajan.

În care dintre cele două ipostaze v-aţi simţi cel mai în largul dumneavoastră? În cea intelectuală sau în cea năvalnică?

Bineînţeles că e mult mai uşor de cântat în felul lui Karajan decât în stilurile astea de acum, foarte amănunţit gândite, pentru că toată orchestra… aveai senzaţia că nu stau pe scaun, ci o să se ridice de pe scaun când cântă. A rămas în continuare acest caracter al orchestrei, însă totul este mult mai controlat, eşti nevoit tot timpul să ştampilezi tot felul de părţi sau fraze de 16 măsuri… sunt mult mai multe amănunte care sunt cerute de dirijor în comparaţie cu ceea ce cerea Karajan. Când Karajan spunea crescendo, păi se făcea un crescendo pe o scală de la 30 la 100, această trompetă de sunete devenea uriaşă. Când erai în sală aveai senzaţia că te îneci.

Sunt convinsă că Sir Simon Rattle cunoaşte cu de-amănuntul celelalte înregistrări ale ciclului simfonic beethovenian - Abbado, Karajan - dar se consultă şi cu muzicienii din orchestră sau deciziile îi aparţin în totalitate?

Munca la care se gândeşte el, toată concepţia e trecută în ştime, în notele fiecăruia. Dacă până la urmă 100% se întâmplă, asta e o altă chestie. Părerea mea este că din 100 de indicaţii pe care le scrie el în partitură rămân 90 şi ceva. Cam 10, la faţa locului, se pot întâmpla sau nu, se mai schimbă, însă în general articulaţia pe care o face el acolo încearcă s-o aibă la toate instrumentele pe care le-a indicat el. De multe ori schimbă intensitatea unui instrument sau a altuia pentru că bineînţeles că Beethoven n-a avut timp şi nu cred că era important atunci; pe timpul lui era crescendo la toate instrumentele, importante sau neimportante şi de multe ori fiecare făcea crescendo sau decrescendo după cum credea el că se potriveşte mai bine în momentul respectiv. La ora actuală, totul este mult mai minuţios decât acum 50 de ani, 100 sau 150 de ani.

Sigur, mijloacele tehnice sunt şi ele cu totul altele acum. Karajan adora să lucreze cu tot ce era mai nou pe piaţă în domeniul acesta.

Da, aşa e.

Puteţi să apreciaţi cam câţi alţi colegi de-ai dumneavoastră din orchestră, din formula de acum, au cântat în toate aceste trei versiuni dirijorale ale ciclului Beethoven?

Foarte puţini. Eu sunt unul dintre puţinii care au cântat şi cu Karajan, sunt un balaur la vârsta de 63 de ani. Totul este şi o chestie fizică. Majoritatea îi ştie, de fapt, numai pe Abbado şi pe Rattle. Pe Karajan îl cunoaşte numai din imprimări de acasă sau de la radio. Tot timpul se difuzează la radio imprimarea cu Karajan. Însă, aşa e situaţia… şi eu când am intrat în orchestră nu ştiam cum se cânta pe timpul lui Furtwängler, dar în momentul în care am intrat în orchestră erau încă cel puţin 15-20 de colegi care au cântat împreună cu el. Aşa este viaţa.

Şi-apoi când a venit Abbado, în '89, s-a schimbat iarăşi formula orchestrei… au ieşit mulţi instrumentişti la pensie, au venit mulţi tineri.

Da, da. Aşa este. Acum îmi închipui că în vreo şapte ani o să fie tot aşa o mare mişcare în orchestră, pentru că sunt mulţi care sunt în vârstă de 50 şi ceva de ani, aşa că o să iasă foarte mulţi la pensie. Sunt colegi care au început la 18 ani şi au cântat până la 65. Cei care acum intră îmi închipui c-or să ştie cum a fost la Rattle, la Petrenko, cine ştie cine o mai veni după aceea, nu? Or să aibă cel puţin trei, poate chiar şi patru dirijori care or să fie şefi la această orchestră. În general, şefii aici rămân foarte mult timp, cel puţin 10-12 ani. Noi dorim ca întotdeauna dirijorul nostru să nu dirijeze la două, trei sau patru orchestre ca şef, pentru că altfel de multe ori schimbă caracterul, nu mai ştie cu cine dirijează, ce face ş.a.m.d. Şi Abbado şi Rattle au fost, de fapt, şefi dirijori numai la noi. Dirijori pot să fie şi-n altă parte, dar nu ca şef. Ceea ce este foarte important şi pentru prezentarea diferitelor lucrări… Era, de exemplu, Mehta dirijor şi la Israel, şi în Florenţa, şi în New York… asculţi o săptămână aceeaşi piesă cu o orchestră şi apoi cu alta… ceea ce nu e prea bine.