Arhivă : Interviuri Înapoi

AUDIO. Laurențius Dincă, violonist al Filarmonicii berlineze, despre noua integrală Beethoven

Publicat: marți, 10 Mai 2016 , ora 13.52

Laurențius Dincă este singurul instrumentist român ce cântă în Orchestra Filarmonicii din Berlin. Violonistul a studiat la București și apoi la Lübeck și face parte din prestigiosul ansamblu german încă din anul 1984. Laureat a numeroase competiții internaționale, ca Tibor Varga de la Sion, Louis Spohr de la Freiburg sau Canales de la Barcelona, Laurențius Dincă a fost, între anii 1980 și 1984, concertmaestru al Orchestrei Radiodifuziunii din Frankfurt. Cântă pe o vioară Guarnieri.

Cu ocazia lansării pe piață, în 29 aprilie 2016, a integralei simfoniilor de Ludwig van Beethoven în interpretarea Orchestrei Filarmonicii din Berlin și a directorului ei artistic, Sir Simon Rattle, am stat de vorbă, prin telefon, cu Laurențius Dincă. Dată fiind prezența sa în orchestră de mai bine de treizeci de ani, artistul român a fost în măsură să povestească ce anume apropie și mai ales ce diferențiază versiunile discografice ale celor trei mari maeștri sub bagheta cărora a cântat ciclul beethovenian: Herbert von Karajan, Claudio Abbado și Sir Simon Rattle.

L-am descoperit foarte dornic să împărtășească gândurile și experiențele sale, astfel că discuția a curs firesc minute în șir, derulându-se într-un cadru de interviu mai degrabă atipic, ce a început cu o intervenție a d-nului Dincă:

Ceea ce este important de știut este că inginerul de sunet are o mare influență. Karajan, în ultimii 15 ani, a făcut toate imprimările numai cu un singur inginer de sunet. Am toate imprimările pe care le-a făcut el - ori Beethoven, ori Mozart, ori Bach - toate sunau cam la fel, ceea ce înseamnă avantaje și dezavantaje. Avantajele fiind că te obișnuiești cu acest sunet, dezavantajul este că ori asculți un compozitor din baroc sau romantic sau modern sună cam la fel. Acesta era dezavantajul la Karajan. Știu cum se cânta la imprimare. Chiar dacă nu erau spectatori, totdeauna - și această situație o aveți și la Abbado și la Rattle - orchestra cântă cu o mare pasiune și o energie extraordinare și multă spontaneitate. Aceasta o vedeți la toți trei dirijorii. Ce era la Karajan foarte special, era că, în primul rând, totul se cânta foarte romantic. Asta însemna că era cu sunet mare, cu o orchestră foarte mare.


Am citit că atunci când ați imprimat cu Abbado același ciclu de simfonii beethoveniene s-a folosit un aparat orchestral mai mic. Deci e adevărat.

Da. Însă voiam să încep cu Karajan acum. Un caracter specific al lui era așa-numita melodie infinită. Încerca să facă o melodie nu pe 2 măsuri, pe 4 sau pe 8, ci o întindea pe 16 măsuri, deci sunetul se cânta până la ultima mititică de valoare și aveai senzația până la urmă că nu mai respiri… că respirai ca și când ai fi, eu știu, transformat… și bineînțeles că acest lucru producea o mare tensiune la interpretare și pe disc, însă și în sală. Aceasta era ceva specific lui Karajan. Și mai ales cu noi, cu orchestra berlineză, mai puțin cu cei de la Viena ș.a.m.d., pentru că cei de la Berlin erau obișnuiți, nu cântau operă, deci erau un alt fel de slujbă zilnică. La Karajan, imprimările simfoniilor bineînțeles că nu s-au făcut dintr-odată, s-au făcut…


… din '82 până în '85, am citit…

Nu se putea face imediat pentru că el nu venea prea des la Berlin și așa că nu putea să facă decât o simfonie sau două, și după aceea revenea. Deci, e un alt fel de imprimare a acestui ciclu.


Cum ați simțit epoca Abbado în interpretarea opusurilor beethoveniene?

Când a venit Abbado, deodată totul a fost redus la 60% din orchestra care cânta la Karajan, ceea ce pe mulți i-a șocat, însă stilul a rămas romantic în continuare, însă totul mai transparent și structurat, însă tot cu mult elan cântat. Și, în general, Abbado a încercat să se apropie foarte mult de partiturile originale ale lui Beethoven. A încercat la fiecare punctuleț să cânte orchestra cum a scris Beethoven în manuscrisele lui, ceea ce la Karajan nu era așa. Totul era cu o pensulă mult mai mare - să sune bine, să ajungă bine la spectatori sau la ascultători… Ceea ce Abbado a făcut a fost să ridice tempii. Adică în foarte multe dintre părțile rapide din simfonii, tot așa, încercând să se uite după metronomul pe care l-a dat Beethoven, deși de multe ori chiar nu se pot împlini aceste date de metronom, însă el a încercat să fie cât mai aproape de indicațiile lui Beethoven. Și bineînțeles că rămâne la Abbado un sunet foarte catifelat și cultivat, ceea ce de multe ori la Karajan era mult mai robust și poate mai spontan, cu avantaje și cu dezavantaje. Când cânți așa egal, se trece prin piesă cu mare viteză și cu caracter. Totul este foarte cizelat, cum ar veni.


Acum ați imprimat cu Rattle. Ce s-a schimbat?

Rattle a făcut de mai multe ori - mă rog, nu toate deodată - simfoniile de Beethoven, care, din ce în ce mai spre sfârșitul activității lui de aici de la filarmonică, s-a schimbat mult în caracter; mai ales o influență există cred că și de la Harnoncourt. Articulația s-a schimbat enorm. Toate mișcările acestea metrice în jurul unei măsuri sau mai multe, trei-patru măsuri, nu numai că era cum era la Karajan, ci structurate între părți armonice care vin de la alte instrumente… alte instrumente deasupra ar cânta împotriva celorlalți. Deci, e așa un fel de discuție mult mai structurată în mici fațete și asta găsesc eu că e ceva foarte, foarte bine făcut de el. După aceea a încercat, și în concerte ca și pe imprimare, ca toate modulațiile care apar în simfonii să fie foarte bine luminate, ca lumea să înțeleagă acest drum dintr-o tonalitate într-o altă tonalitate. Tot așa, el lasă să se cânte cu vibrato, ceea ce… bineînțeles, există alte orchestre care cântă toate simfoniile de Beethoven fără vibrato… Însă, de multe ori, ca să sublinieze disonanțele respective, într-adevăr sunt părți care se cântă fără vibrato.

Partea comună a celor trei interpretări este că noi nu cântăm cu arcușe de baroc, se cântă în continuare cu arcușe obișnuite, cunoscute de la începutul secolului XIX. Însă și la Rattle se cântă foarte diversificat și cameral. Orchestra e, de asemenea, foarte mică; cam toate simfoniile sunt făcute cu 12 instrumentiști la vioara I, în comparație cu Karajan. Ceea ce la Rattle este foarte interesant de ascultat acest ciclu în cinci zile, cum îl face el, care este foarte dificil pentru muzicieni, pentru că în fiecare zi trebuie să te gândești la zeci de amănunte care s-au stabilit… e un efort când trebuie să le cânți împreună și nu numai o persoană, ci foarte multe. Totul este foarte, foarte dificil și de aceea găsesc că pentru orchestră în general, pentru educația noastră e important. Am fost printre cei cu care s-a făcut anul trecut în noiembrie la Paris, New York și Viena, plus în Berlin de două ori. (Orchestra Filarmonicii din Berlin a interpretat simfoniile beethoveniene nu numai acasă, la Berlin, ci și în turneu, în orașele amintite. N.red.) A contribuit foarte mult la dezvoltarea orchestrei și din punct de vedere al atenției pe scenă cât și, bineînțeles, ca o capodoperă mondială… că fiecare așteaptă atunci când cântă Berliner Philharmoniker să audă adevărata interpretare a lui Beethoven. Și cred am reușit cu noua interpretare a lui Rattle să ne apropiem de situația optimă de a cânta aceste simfonii.

Am citit că acum s-a folosit o ediție Bärenreiter a lui Jonathan Del Mar. Țineți minte ce folosea Karajan? Pentru că am citit că Abbado ar fi lucrat cu aceeași editură, ar fi folosit aceeași ediție…

Karajan a luat notele pe care le avea orchestra de la Furtwängler și care erau Peters. Erau note foarte vechi, poate chiar și dinaintea lui Furtwängler, foarte galbene… Câteodată mai cântăm încă de pe ele. Erau cu multe interpretări și corecturi ale lui Furtwängler, trecute cu creion albastru. Nu știu dacă totul se cânta așa cum a scris Furtwängler, însă Karajan nu se uita așa la amănunte. Pentru el era importantă această tensiune nemaipomenită care bineînțeles că pentru o orchestră de 105 persoane e altfel de obținut decât dacă ai o orchestră de 60 de persoane. Această pasiune care era acolo pe scenă și pe imprimare este altfel, copleșitoare. Interpretările astea care sunt acum, și a lui Abbado și mai ales a lui Rattle, sunt mai mult intelectuale decât celelalte, mai mult ca un fel de vânt care aduce nisip, care vine ca un zid peste tine. Erai copleșit cu totul când ascultai un concert cu Karajan.


În care dintre cele două ipostaze v-ați simți cel mai în largul dumneavoastră? În cea intelectuală sau în cea năvalnică?

Bineînțeles că e mult mai ușor de cântat în felul lui Karajan decât în stilurile astea de acum, foarte amănunțit gândite, pentru că toată orchestra… aveai senzația că nu stau pe scaun, ci o să se ridice de pe scaun când cântă. A rămas în continuare acest caracter al orchestrei, însă totul este mult mai controlat, ești nevoit tot timpul să ștampilezi tot felul de părți sau fraze de 16 măsuri… sunt mult mai multe amănunte care sunt cerute de dirijor în comparație cu ceea ce cerea Karajan. Când Karajan spunea crescendo, păi se făcea un crescendo pe o scală de la 30 la 100, această trompetă de sunete devenea uriașă. Când erai în sală aveai senzația că te îneci.


Sunt convinsă că Sir Simon Rattle cunoaște cu de-amănuntul celelalte înregistrări ale ciclului simfonic beethovenian - Abbado, Karajan - dar se consultă și cu muzicienii din orchestră sau deciziile îi aparțin în totalitate?

Munca la care se gândește el, toată concepția e trecută în știme, în notele fiecăruia. Dacă până la urmă 100% se întâmplă, asta e o altă chestie. Părerea mea este că din 100 de indicații pe care le scrie el în partitură rămân 90 și ceva. Cam 10, la fața locului, se pot întâmpla sau nu, se mai schimbă, însă în general articulația pe care o face el acolo încearcă s-o aibă la toate instrumentele pe care le-a indicat el. De multe ori schimbă intensitatea unui instrument sau a altuia pentru că bineînțeles că Beethoven n-a avut timp și nu cred că era important atunci; pe timpul lui era crescendo la toate instrumentele, importante sau neimportante și de multe ori fiecare făcea crescendo sau decrescendo după cum credea el că se potrivește mai bine în momentul respectiv. La ora actuală, totul este mult mai minuțios decât acum 50 de ani, 100 sau 150 de ani.


Sigur, mijloacele tehnice sunt și ele cu totul altele acum. Karajan adora să lucreze cu tot ce era mai nou pe piață în domeniul acesta.

Da, așa e.

Puteți să apreciați cam câți alți colegi de-ai dumneavoastră din orchestră, din formula de acum, au cântat în toate aceste trei versiuni dirijorale ale ciclului Beethoven?

Foarte puțini. Eu sunt unul dintre puținii care au cântat și cu Karajan, sunt un balaur la vârsta de 63 de ani. Totul este și o chestie fizică. Majoritatea îi știe, de fapt, numai pe Abbado și pe Rattle. Pe Karajan îl cunoaște numai din imprimări de acasă sau de la radio. Tot timpul se difuzează la radio imprimarea cu Karajan. Însă, așa e situația… și eu când am intrat în orchestră nu știam cum se cânta pe timpul lui Furtwängler, dar în momentul în care am intrat în orchestră erau încă cel puțin 15-20 de colegi care au cântat împreună cu el. Așa este viața.


Și-apoi când a venit Abbado, în '89, s-a schimbat iarăși formula orchestrei… au ieșit mulți instrumentiști la pensie, au venit mulți tineri.

Da, da. Așa este. Acum îmi închipui că în vreo șapte ani o să fie tot așa o mare mișcare în orchestră, pentru că sunt mulți care sunt în vârstă de 50 și ceva de ani, așa că o să iasă foarte mulți la pensie. Sunt colegi care au început la 18 ani și au cântat până la 65. Cei care acum intră îmi închipui c-or să știe cum a fost la Rattle, la Petrenko, cine știe cine o mai veni după aceea, nu? Or să aibă cel puțin trei, poate chiar și patru dirijori care or să fie șefi la această orchestră. În general, șefii aici rămân foarte mult timp, cel puțin 10-12 ani. Noi dorim ca întotdeauna dirijorul nostru să nu dirijeze la două, trei sau patru orchestre ca șef, pentru că altfel de multe ori schimbă caracterul, nu mai știe cu cine dirijează, ce face ș.a.m.d. Și Abbado și Rattle au fost, de fapt, șefi dirijori numai la noi. Dirijori pot să fie și-n altă parte, dar nu ca șef. Ceea ce este foarte important și pentru prezentarea diferitelor lucrări… Era, de exemplu, Mehta dirijor și la Israel, și în Florența, și în New York… asculți o săptămână aceeași piesă cu o orchestră și apoi cu alta… ceea ce nu e prea bine.


Interviu realizat de Irina Cristina Vasilescu