Festivalul Internaţional Meridian - Zilele Secţiunii Naţionale Române a Societăţii Internaţionale de Muzică Contemporană se desfăşoară anul acesta între 16-22 noiembrie. Pe agendă - 18 concerte şi recitaluri camerale în care vor fi interpretate 67 de lucrări semnate de compozitori români şi 52 din creaţia universală. Detalii aflaţi dintr-un interviu cu directorul artistic al seriei de manifestări - compozitorul Ulpiu Vlad.

Ce ne propuneţi pentru această a XI-a ediţie a Festivalului Meridian?

În primul rând vreau să vă spun că a XI-a ediţie a Festivalului Meridian este dedicată aniversării a 95 de ani de la înfiinţarea Societăţii Compozitorilor Români. Bineînţeles că, având în vedere această situaţie, noi ne-am străduit să facem o ediţie cel puţin la fel de reuşită ca şi ediţiile anterioare. Pentru aceasta, am adoptat o strategie constructivă, axată, bineînţeles, pe cele două laturi esenţiale ale muzicii, respectiv latura componistică şi latura interpretativă.

Din punct de vedere componistic am vrut să cuprindem un număr mare de lucrări, în bună parte lucrări de ultimă oră, lucrări importante, cu compozitori din toate generaţiile, lucrări ale compozitorilor în viaţă, dar şi lucrări ale maeştrilor noştri, a celor care ne-au părăsit de curând, ale celor care au ridicat şcoala componistică românească la un nivel european şi nu numai. E un lucru extrem de important că noi am reuşit să ne impunem în acest domeniu. Sunt sigur că n-o să-i întrecem sau să-i egalăm pe nemţi sau japonezi în tehnică, în construcţia de maşini sau în multe alte domenii, dar faptul că într-un domeniu esenţial, cel al culturii, suntem egali şi ei ne recunosc ca egali - spun asta în cunoştinţă de cauză, pentru că fac parte din Forumul Compozitorilor Europeni şi văd consideraţia de care se bucură şcoala componistică românească - e un lucru căruia ar trebui să i se acorde mult mai mare atenţie.

Din punct de vedere interpretativ, la fel, am dorit să avem reuşite dintre cele mai bune. Astfel, sunt prezente în festival formaţiile noastre specializate în muzică contemporană. Sunt prezente personalităţi de primă mărime ale artei interpretative, unele dintre ele specializate în muzică contemporană, altele specializate în întreg repertoriul muzical, dar care au avut această deschidere atât de lăudabilă de a se apropia de muzica zilelor noastre. E firesc să fie aşa. Eu cred că e o datorie a noastră şi nu numai a noastră, ci şi a celor care promovează cultura muzicală, să atragă atenţia, să sprijine sub toate formele creaţia zilelor noastre. Să nu uităm că pe vremea lui Bach, într-o săptămână acesta scria Cantata, scotea ştime, repeta şi duminică de duminică o cânta la biserică. Deci, nici n-apuca să se usuce cerneala şi lucrarea era prezentată. Avem situaţii, şi nu puţine, de lucrări scrise cu 20 de ani în urmă care nu s-au cântat niciodată… şi nu s-au cântat nu pentru că nu ar merita să se cânte, ci că pur şi simplu e prea puţin spaţiu de promovare faţă de efervescenţa creatoare componistică a zilelor noastre.

Vă rugăm, lansaţi o invitaţie către cei care, poate, sunt reticenţi la a asculta un astfel de concert.

Eu vreau să vă spun că nu mi s-a întâmplat niciodată - şi am o vârstă care-mi permite să fac această observaţie - ca în sala de concert să fie cântată o lucrare contemporană bună, să fie interpretată excepţional, pe care publicul să o respingă. Nu există aşa ceva! Publicul e mult mai deschis decât o parte a specialiştilor, care din anumite motive sunt axaţi pe o anumită perioadă ş.a.m.d. Şi sigur că… asta e o treabă istorică - capodopere care au fost negate total la început… Deci, nu există problema publicului, există problema unei susţineri efective. Să ni se dea posibilitatea ca prin fondurile de care dispunem să putem face o promovare corespunzătoare, să putem să găsim formulele care să implice şi alte aspecte culturale, astfel încât publicul să vină în sala de concert fără nici un fel de rezervă. Eu mi-aduc aminte, eram student şi la un portret Anatol Vieru în care-şi dirija lucrările nu am putut să intru. Până la urmă, după multe discuţii cu portarul, spunându-i că-i profesorul meu şi că e imposibil să lipsesc de la acest eveniment - eram disperat, eram desfigurat - am intrat în Sala mică a Palatului. Nu am văzut nimic, am stat cu nasul într-un palton că abia puteam să respir. Toate culoarele erau stup, erau pline la refuz. Din această cauză s-au închis uşile. Or, a fost o perioadă de mare deschidere. Sigur că nu existau atâtea oferte câte sunt astăzi! Si, mai ales, sunt unele oferte de un nivel mult inferior, dar totdeauna e mai uşor să cobori decât să urci. Eu, totuşi, am speranţa că multe lucruri valoroase se creează în ziua de astăzi şi că multe dintre ele vor rămâne şi, în timp, îşi vor ocupa locul pe care-l merită. Sita timpului va cerne foarte dur, cum se întâmplă şi acum, dar ceva va rămâne.